22 oct. 2002

Conferință ținută la București și Iași

Din motive de complexitate culturala, de intensitate istorica sau din motive de prea-plin geografic, Europa a fost de-a lungul timpurilor o entitate intens divizata. Impartita. Catalogata. I s-au pus granite. I s-au desenat forme, a fost transformata in intreguri mai mici, uneori intolerabile alteori intolerante. Criteriile de impartire au fost varii: credinta, etnicitatea, istoria, cultura, dictatura, vanitatea, politica si, in cateva randuri, nebunia. Acest joc al imaginatiei destinului european nu a fost o caracteristica numai a secolului al XX-lea. Dar acest ultim pachet de o suta de ani a dus jocul clasificarilor prin diviziune la un rafinament aproape ‘artistic’.

Cortina de Fier a fost unul din recentele exercitii de separare. Din motive fascinant de complexe, dintr-un amestec de economie cu politica, de arta militara cu cultura, de geopolitica cu istorie sau filosofie, continentul din care Romania face parte a nascut Cortina de Fier. Tot el, continentul, a ‘gazduit’ in acelasi secol XX existenta unui numar apreciabil de dictatori, dintre care doi (Hitler si Stalin) au ramas mai ‘expresivi’ decat cei care i-au caricaturizat sau analizat mai apoi, cu geniu. Ma gandesc la Charlie Chaplin, care pare astazi mai putin expresiv in ‘Dictatorul’ lui decat a fost originalul insusi. De altfel, din acest punct de vedere, spiritualitatea europeana a secolului al XX-lea merita un compliment. Daca a existat si s-a impus in memorie, e pentru ca a fost puternica. Fiindca in secolul al XX-lea realitatea a fost cu mult mai bogata, mai neasteptata decat fictiunea.

Alt exercitiu de separare a spatiilor europene a fost cel al confesiunilor. Continent crestin, Europa este aratata astazi, de multe ori, ca o suprafata impartita in trei, avand lumea protestanta in Nord si Nord-Vest, cea catolica in Sud si Centru si cea ortodoxa la Est si la Sud-Est.

Geopolitica de ieri si de azi traseaza cele mai inteligente linii de demarcatie de la Paris la Moscova, prin Berlin, de la Berlin la Tokio, prin Moscova, etc. Arta militara deseneaza si ea linii orizontale sau verticale, uneori oblice, aratand cum ar trebui sa se miste forta, gloantele, puterea si constiinta nationala. Chiar si cand e vorba de aparare, asa cum e conceputa azi forta militara euro-atlantica, tot de linii si de imparteli de suprafete e vorba.

Un exercitiu vast si profund de demarcatie este cel al culturilor. Cand vrem sa aratam ce complex si contrastant e continentul nostru cultural, noi vorbim de Cehov si Shakespeare, ca si cum unul ar fi trait pe luna si celalalt pe pamant. Suntem net diferentiat francofili, germanofili sau anglofili, de parca am vorbi de trei planete, nu de trei spatii care se intind (toate la un loc) pe o suprafata egala cu a noua parte a Chinei, cu a saptesprezecea parte a Rusiei sau cu a saptea parte a Australiei.

Dar spre sfarsitul secolului de care vorbim, a aparut din ce in ce mai pregnant si mai cu folos tendinta de a sterge liniile, de a asuma acest spatiu nepretuit si harazit, ca pe un intreg. Lui i se spune astazi ‘Uniunea Europeana’, ca si cum cuvantul ‘Europa’ ar insemna prin el insusi diviziune. Aceasta Uniune vorbeste azi in termeni economici, banesti, culturali si politici, maine va vorbi in termeni militari, poimaine in termeni spirituali si raspoimaine in termenii unei mentalitati comune.

Presedintele Republicii Cehe, Vaclav Havel, spunea la inceputul lui aprilie 2002 intr-un interviu din La Repubblica: ‘Vreau o Europa curajoasa care sa nu se gandeasca numai la bani.’ Este oare curioasa aceasta afirmatie sau nu? Este o lipsa de curaj sa te gandesti in Europa numai la bani? E Europa un loc harazit sa nu accepte numai filosofia banului si a bunastarii, fiindca vocatia ei este de a-si arata curajul de a impune ansamblul sau cultural stravechi in fata utilitarismului?

In perspectiva acestei tentatii de a diviza, clasifica, separa si faramita continentul, precum si a atitudinii pragmatice, dar si culturale de astazi, de a-l unifica, Romania a avut si are profilul unui tip de coeziune europeana, prin paradigma ei de confluenta geografica, confesionala, istorica, culturala si etnica.

Romania a rezistat vitejeste secolului al XX-lea. Aici, mai mult decat in alte colturi ale continentului in intregime foarte greu incercat, nu a ramas piatra peste piatra, aproape la modul propriu.

Agresiunile armate au parjolit secolul romanesc de doua ori, au lasat victime imediate, precum si un regim ce nu a disparut decat la sfarsit de veac. Cu urmele lui ne mai luptam inca si azi in spirit, mentalitate si economie si, pe alocuri, si in societate. Am ocrotit latinitatea noastra si in secolul al XX-lea, asa cum am facut-o in fiecare din secolele dinainte.

In ce fel a contribuit Romania in veacul trecut la spiritualitatea europeana? In primul rand prin faptul ca a existat. Astazi vorbim de atu-ul tarii noastre in integrarea euro-atlantica de a fi un factor de stabilitate in regiune. E adevarat. Romania e un partener in carne si oase in misiunile de mentinere a pacii. Si inca unul respectat, care da dovada de porfesionalism si vitejie. Dar tot secolul trecut Romania a fost un factor de stabilitate in regiune. Indiferent de criza prin care statul roman a trecut, el nu si-a parasit functia de stat de cultura la Dunarea de Jos si de element de stabilitate geopolitica.

Alt argument solid il repezinta continuitatea si vechimea Academiei Romane. Ea a venit pe lume in 1866, anul in care a fost fondata Familia Regala a Romaniei si anul in care, intr-un anume fel, a inceput viata moderna a Armatei Romane. Aceste trei institutii au inceput sa functioneze odata, lor alaturandu-se o alta serie de institutii ale statului modern roman care, chiar daca nu au fost fondate in chiar acelasi an, fac parte din aceeasi epoca ce e responsabila de inceputul modernizarii Romaniei, un proces pe care incercam sa-l reinodam si sa-l desavarsim astazi. Academia Romana a supravietuit, s-a consolidat, a luminat viata romaneasca, impotriva a orice fel de obstacol. I s-au opus ideologii, intemperii, agresiuni, concepte, oameni, institutii, arme, ba chiar si detalii geografice. I-au stat alaturi determinarea natiunii, biserica, coroana, limba stramoseasca, talentul cetatii si Dumnezeu.

In mai 1999, atunci cand Europa si America se reuneau la Washington pentru a remodela Alianta Tratatului Nord-Atlantic si cand, prin deciziile lor, cele doua continente puneau impreuna destinele militare si politico-economice ale unei lumi europene si atlantice unite, la Bucuresti se petrecea un alt fapt istoric, pictat in culori de alb si auriu. Sanctitatea Sa Papa Ioan Paul al Doilea se intalnea cu Prea Fericitul Patriarh Teoctist, intr-un gest unificator al bisericilor catolica si ortodoxa, separate acum o mie de ani. Cei doi vorbeau de Europa care va fi unita, dar care va fi crestina. Bucurestiul a dat in acel an 1999 contributia sa la spiritualitatea europeana. Nu numai prin mesajul european unificator, ci si prin cel crestin unificator. Datorita acestui mesaj, romanul a simtit ca, in mileniul al III-lea se va putea gasi la el acasa si in Italia catolica, si in Suedia protestanta. Apoi, acest mesaj a fost pus in opozitie cu bombele care cadeau alaturi de noi, in cea mai proxima vecinatate. Si, in sfarsit, era un mesaj de confluente, capitol la care Romania a excelat dintotdeauna.

Am avut, in felul nostru de a fi, in sensul culturii noastre, o vocatie de a transforma conflictele in confluente. Unii savanti vorbesc de paradigma etnica romaneasca.

Un intelept roman spunea ca marii voevozi nu s-au batut pentru ridicarea nivelului de trai. E un alt fel de a spune ceea ce a spus deunazi Vaclav Havel. Cu alte cuvinte, a face istoria tarii inseamna a sta umar la umar cu biserica si cu spiritul romanesc.

A existat in secolul al XX-lea un exod de valoare culturala romaneasca in Europa. Dupa ce marii intelectuali romani de la sfarsitul secolului al XIX-lea au primit ceva din binecuvantarea culturii germane sau franceze, a fost momentul generatiilor de inceput de secol XX sa infloreasca la Paris sau la Berlin, la Roma, la Stockholm sau la Bruxelles. O buna parte a lor au facut epoca in Statele Unite ale Americii.

Nu a ramas domeniu european in care sa nu fie un roman pe post de deschizator de drumuri. Mircea Eliade si Emil Cioran in filosofie, religie si literatura, Brancusi in sculptura, Darclee, Maria Cebotari si George Enescu, apoi Dinu Lipatti, Clara Haskil, Ionel Perlea si Sergiu Celibidache in muzica, urmati in zilele noastre de Herlea, Ileana Cotrubas sau Angela Gheorghiu; Aurel Vlaicu, Traian Vuia, Henri Coanda in aviatie, George Emil Palade in medicina, singurul roman laureal al Premiului Nobel, Elvira Popescu, rivala Turnului Eiffel intre simbolurile pariziene, ca si colegii ei Edouard de Max si Maria Ventura in arta dramatica, Eugen Ionescu in dramaturgie si asa mai departe. Nu ar trebui sa limitam lista contributiei Romaniei la spiritualitatea batranului continent in secolul al XX-lea numai la romanii ce au ales drumul Europei. In mod constant, chiar sub dictaturi succesive, romanii din tara au avut un aport substantial la viata spirituala a Europei, in toate domeniile de la fizica (fizicianul Procopiu facea descoperiri in acelasi timp cu colegul sau danez Niels Bohr (unii spun ca ar fi descoperit efectul Bohr chiar inaintea savantului danez) pana la filosofie, literatura, chimie, istorie, arta. Galeria personalitatilor romanesti din Europa era dublata in secolul al XX-lea de cele din tara: diplomatul Nicolae Titulescu, istoricul Nicolae Iorga, anatomistul Gr.T. Popa, si atatia altii.

Spiritualitatea romaneasca a facut un dar nepretuit secolului al XX-lea european: cercetarea, conservarea si imbogatirea traditiilor populare romanesti. Dar folclorul romanesc nu a fost numai un izvor de bogatii si complexitate, datorita amplasarii Romaniei la intersectie de geografii, de istorii si de lumi. Traditiile taranesti, spiritualitatea taranului roman au fost exemplare si prin modelul de convietuire, de armonizare a marilor matrice originale, pastrate ca atare si reunite savant intr-un specific national. Familia Regala a Romaniei a fost, de-a lungul intregii ei existente, alaturi de acest fenomen.

Ca urmare a Razboiului de Independenta din 1877, castigat cu sacrificiul atator soldati tarani, interesul si admiratia pentru sat si creatia populara au crescut.

Inca din secolul al XIX-lea, costumul popular romanesc, ales cu grija din toate regiunile tarii, era purtat la Curtea Regala, ocazional. Interesul Familiei Regale pentru arta populara a creat un curent de interes in familiile boieresti. Este binecunoscut exemplul Mariticai Bibescu, care a impulsionat cercetarea si a incurajat portul costumului popular, facandu-l cunoscut. La fel, sotia omului politic Gheorghe Tatarascu, cea care are meritul de a-l fi incurajat si sustinut pe Brancusi. Darul de nunta al Principelui Carol catre sora lui, Principesa Elisabeta, a fost o colectie de costume populare. Este cunoscuta, in fine, dragostea fata de costumele populare a Reginei Maria a Romaniei, dar si a predecesoarei ei, Regina Elisabeta.

Doua Regine, Elisabeta (Carmen-Sylva) si Maria, au prezidat societati de incurajare si conservare a artei populare, precum ‘Tesatoarea’ sau ‘Furnica’.

Folclorul romanesc si creatia taranului roman, precum si modul de viata taranesc romanesc au fost de o mare complexitate la inceputul secolului al XX-lea, din motive, cum am mai spus, geografice, istorice, politice, etnice. Dar dupa 1918, universul popular romanesc se imtregeste, imbogatit mult de influentele europene, venite dupa Marea Unire. Ceea ce folclorul romanesc a primit ca influenta, inspiratie, intregire pe filiera europeana (din Austria, Germania, Ungaria) a fost preluat si a implinit traditia romaneasca. Convietuirea cu sasii, pentru a da numai un exemplu, a imbogatit satul romanesc, chiar daca romanii au fost intotdeauna atenti, chiar sensibili, la pastrarea identitatii nationale. Ei au facut-o, cand timpurile le erau potrivnice, in modul cel mai subtil cu putinta, punand pe cojoacele lor cate o discreta fasie cu tricolorul romanesc. Alte parti ale tarii, precum Dobrogea, au avut o cu totul alta forma de dezvoltare si armonizare a convietuirii. Acolo populatia a fost de la inceput amestecata, iar obiceiurile si cultivarea traditiilor s-a facut in buna intelegere si fara bariere, laolalta.

Tema taraneasca devine curenta in pictura. Este o afirmatie valabila si pentru Nicolae Grigorescu, si pentru contemporanii sai. Prima societate a artistilor plastici se numeste ‘Ileana’.

Regele Carol I fondeaza Muzeul de Arta Nationala, condus de Al. Tzigara-Samurcas. Primele studii de specialitate sunt scrise de Tzigara-Samurcas, de Nicolae Iorga, apoi Miloia, Petranu, Ion Muslea. Prima sinteza apartine Profesorului George Oprescu.

In 1906, la patruzeci de ani de domnie ai Regelui Carol I, are lor o Expozitie Jubiliara in Parcul Carol in care apar exponate ilustrand traditiile populare romanesti.

In arhitectura se creaza un nou stil, romanesc, inspirat din arta medievala si cea populara. Nume de prestigiu sunt cele ale arhitectilor Ion Mincu, Smarandecu, Cerkez.

In muzica, inspiratia populara este sursa unor piese devenite clasice: ‘Poema Romana’, ‘Sateasca’, ‘Rapsodiile’ lui George Enescu, alte lucrari de Mihail Jora sau Paul Constantinescu. Bela Bartok culege folclor din Transilvania. Constantin Brailoiu infiinteaza Arhiva de Folclor, si este urmat in cercetarile lui de Hary Brauner. Brailoiu face primele inregistrari romanesti de muzica populara autentica, pe suluri de ceara, in laboratorul Arhivei, de la Bucuresti.

Pe Domeniile Regale functionau ateliere de olarit, de tesaturi, de sculptura, etc. Existau, de asemenea, cercuri de culegere de folclor, snoave, basme si alte scrieri traditionale romanesti, ba chiar si mici muzee satesti. Fundatiile Regale initiaza in timpul domniei Regelui Carol al II-lea o campanie de cercetari pluridisciplinare, sub conducerea Profesorului Dumitru Gusti. El merge incepand cu anii 1932-1933 in satele romanesti, insotit de medici, profesori, istorici sau artisti de prestigiu, si face cercetari. Rodul calatoriilor lor este expus la Seminarul de Sociologie de la Universitatea din Bucuresti. In Parcul Carol au fost expuse, in 1936, primele constructii autentice taranesti. Tot in acelasi an este infiintat Muzeul Satului.

Ca si Casa Regala, evenimentele de la Academia Romana reflecta in mod inspirat preocuparea pentru traditia populara. Au loc discursuri de receptie, precum cel al lui Liviu Rebreanu: ‘Lauda taranului roman’ sau cele ale lui Lucian Blaga: ‘Elogiu satului romanesc’ si ‘Eternitatea s-a nascut la sat.’ in spiritualitatea romaneasca, secolul al XX-lea a adus curente literar-filosofice precum ‘Samanatorismul’ si ‘Poporanismul.’

Universul popular romanesc poate deveni o paradigma europeana, in perspectiva actuala asupra vechiului continent. Nu sunt multe locuri, de la Tamisa la Volga, unde influentele sa fi rasarit din toate partile, si ele sa fie asimilate, integrate si valorificate atat de armonios. Matricele originale au fost pastrate toate, reunite si reformulate n mod specific. Confluenta este, pe pamant romanesc, si din punct folcloric de vedere, un model pentru Europa pe care ne pregatim s-o cladim.

Am cultivat confluenta si am fost statornici, uneori in moduri paradoxale. Unul din elementele de statornicie si continuitate, de bunastare si de forta identitara este dinastia regala romana, care, curios, provine dintr-o familie germana si catolica. Regele Carol I al Romaniei, ce a fondat o Familie devenita azi o institutie de 136 de ani, a invatat limba romana dupa ce a pasit, in aprilie 1866, de ziua sa de nastere, pe pamant romanesc. A slujit cu cinste tara aproape jumatate de secol, respectand si cultivand cele trei institutii care dau sens natiunii noastre: Armata, Biserica si Academia. La Academie, tinea uneori prelegeri, ca si Regina Elisabeta, sotia lui, in limba romana. Fara sa se fi putut debarasa de accentul din limba germana, Regele Carol I avea cunostinte atat de subtile de limba romana, incat uneori corecta textele ministrilor lui. Si prin trecutul ei, Romania are motive sa se pregateasca de integrarea europeana. Regina Elisabeta, supranumita Carmen Sylva a fost si ea o ‘predecesoare culturala’ a Uniunii Europene, prin cele 53 de volume publicate in cinci limbi europene pe care le vorbea curent. In anii in care Carmen Sylva traducea in limba germana cantecele si versurile populare romanesti, nimeni nu se gandea ca acest lucru se va numi mai tarziu unitate europeana prin cultura. Romantismul european a patruns in Romania mai tsrziu decat in alte tari ale continentului, dupa 1829, si s-a impus abia prin anii 1840. Regina Elisabeta, ajunsa in tara ei de adoptie in 1869, contribuie din plin la europenizarea culturii romane si la incurajarea romantismului european in Romania. Urmatoarea Suverana a Romaniei, Regina Maria, nascuta in 1875 Principesa a Marii Britanii, nepoata a Reginei Victoria si a Tarului Alexandru, va face mai mult pentru Romania si pentru Europa. Ea a fost supranumita ‘Mama Balcanilor’, dand viata unui numar de trei Suverani ai regiunii (Grecia, Romania si Iugoslavia), ‘Mama ranitilor’ fiindca s-a dus pe front si a incurajat soldatii romani in primul razboi mondial, infruntand ciuma, holera si foamete. Dupa razboi efectueaza vizite in Franta si in Marea Britanie care, desi neoficiale, aduc multa simpatie cauzei romanesti. La Paris, la 8 martie 1919, dupa dejunul cu Raymond Poincara, presedintele Frantei, este invitata sa treaca in revista garda de onoare de la palatul Elysee, o onoare ce nu se mai facuse niciodata pana atunci unei Regine. In aceeasi zi este primita oficial ca membru corespondent al Academiei de Belle-Arte, singura femeie printre barbatii acestei institutii. Dar poate cea mai spectaculoasa ‘izbanda europeana’si romaneasca a Reginei este ca a obtinut pentru tara ei teritoriile ce fusesera inlaturate: Vizita sa in 1919 la primul ministru francez Clemenceau a devenit legendara. Intr-o epoca in care nu era pusa la mare pret implicarea femeilor in politica sau societate, Regina Maria a cutezat sa-i ceara omului de stat francez ajutorul pentru revenirea la Romania, dupa primul razboi mondial, a Transilvaniei pana la Tisa si a Banatului. Este evocat un schimb de replici pe care nimeni nu-l poate – totusi – confirma: Clemenceau, supranumit ‘tigrul’ i-ar fi spus: ‘Madame, ceea ce cereti este partea leului’! Regina Maria ar fi raspuns fara ezitare: ‘Este ceea ce leoaica cere tigrului’! Regina Maria este si autoarea unui mare numar de scrieri, publicate in mai multe limbi de mare circulatie.

Glasul european al Romaniei in anul 2002 mai are o nota unica. Regele Mihai I, ultimul sef de stat n viata care a participat la cel de-al doilea razboi mondial, barbatul de stat care a tratat de la egal la egal cu Mussolini, Hitler, Churchill, Truman, Stalin, Vasinski si altii, cel care a vazut Cortina de Fier cazand si peste neamul lui si strivind speranta natiunii lui, este omul care astazi militeaza pentru NATO si pentru Uniunea Europeana, adica vede aceeasi Cortina ridicandu-se sau topindu-se. Este cu totul remarcabila constanta si abnegatia cu care destinul Regelui da lectii de eternitate. Nu numai cei ce l-au gonit cu tancurile au disparut fizic, ci si copiii lor. Iar astazi, singurele pete cenusii persistente de pe orizontul acestei perspective nationale sunt momentele de amnezie partiala ale unor istorici, care nu au inca puterea de a scrie romaneste, adica adevarat. Lor ar trebui sa li se spuna ca marii voevozi nu se lupta pentru pagini albe de pe carti de istorie.

Sunt locuri de pe pamant european unde armele fac ravagii, alimentate de conflicte religioase. Vorbim astazi de ciocniri ale civilizatiilor si de crime atroce facute in numele credintei. Nu este nici continentul nostru, nici secolul nostru, prea original nici din acest punct de vedere. Numai ca Romania, la confluenta istorica si geografica a trei imperii, unul catolic-protestant (austro-ungar), altul musulman (otoman) si altul ortodox (Rusia), a rezistat si a armonizat produsul spiritual al fiecaruia dintre ele. Mai mult, a incorporat pe teritoriul ei cultural si alte religii, si alte credinte, si alte traditii si a facut din ele un alt loc al confluentelor. Nu au fost toate momentele dulci si inocente, au existat o multitudine de evenimente crude, altele grave, altele inacceptabile, dar vocatia culturala a natiunii a fost una de confluenta. E si acesta un argument pentru spiritualitatea unui continent ce vrea ca maine sa traiasca unit, fara bariere de vreun fel.

Desi vorbim despre contributia romaneasca la spiritualitatea europeana a secolului trecut, este tentant sa facem o referire si la ziua de maine. Contributia spirituala implica, prin insusi termenul folosit, existenta unei schimbari. Este, prin urmare, nu numai interesant, dar chiar fundamental, sa vorbim despre ziua de maine a continentului nostru, despre felul in care spiritualitatea lui se va schimba (daca se va schimba) odata cu identitatea lui politica, economica si militara. Acest lucru e important nu numai pentru Romania sau pentru tarile din Centrul si Sud-Estul Europei, care au revenit politic, geografic, istoric, economic si din punct de vedere al mentalitatii la continentul-tata, dar si pentru continentul insusi.

A vorbi in Romania despre schimbare in fiinta continentului european si despre multiculturalism, este o incercare foarte tentanta, fiindca tara noastra are premizele si energia necesara pentru a raspunde la aceste chestiuni. In mod inexplicabil (adica misterios), uneori, mai ales in spatiul romanesc, miracole culturale se intampla, cu ajutorul unor personalitati, al unor institutii sau, mai exact, ca urmare a unei nevoi sublime resimtita de oameni.

Dar acest demers, aceasta analiza nu este numai tentanta, ci si primejdioasa. Fiindca, de cate ori vorbesti despre ideea europeana sau despre cultura sau despre schimbare, notiunea implica automat si adjectivul ironic, lipit de notiune, ca doua fete ale aceleasi monezi. Pe de alta parte, ‘multiculturalism’ este o expresie pe care nici un dictionar pe care l-am consultat nu o omologheaza sau indreptateste.

Segiu Celibidache atragea atentia ca la nivelul spiritului nu poate exista evolutie, ci cel mult intelegere, lamurire. Chiar aceasta idee avea lipita de ea ironia despre care vorbeam inainte.

Cum sa vorbesti despre schimbare in spiritualitatea continentului european din moment ce totul a fost inventat si nimic nu e nou, la nivelul descoperirilor?! Ramane de spus ceva nou doar in sensul mijloacelor, inspiratiei, al originalitatii unui creator, ca hainele pe care le schimbam din cand in cand. De altfel, una din definitiile schimbarii, pe care le puteti gasi in dictionar, este aceea de a schimba vesminte. In folclorul romanesc exista chiar o singularizare ironica a acestui gest cultural, personificata prin ‘palarie’.

Cum sa vorbesti despre schimbare in Europa, fara sa risti anumite definitii ale schimbarii, ca de exemplu ‘a inlocui un lucru cu un altul’, ‘a inlocui pe cineva cu altcineva’ sau ‘a ceda un obiect pentru un altul’?! In toate cazurile ar fi vorba de obiecte sau indivizi de aceeasi natura.

In fine, cum sa vorbesti in Estul european despre schimbare in cultura, sau despre ‘multiculturalism’, cand notiunea comporta ansamblul de valori materiale si spirituale ale unei natiuni, impreuna cu institutiile de comunicare a lor care, cel putin istoric si geografic vorbind, se gasesc in spatiul european de la sine, fara nici o miscare de multiplicare sau interfunctionalitate?! In fapt, politica europeana impartita in doua, a anumitor decenii ale secolului al XX-lea, nu a impiedicat schimbarea, ci schimburile. Pentru a incheia acest mic capitol al riscurilor utilizarii unor notiuni, trebuie spus ca unul din cuvintele dificile ale istoriei si culturii noastre recente nu a fost cultura, ci cultul.

Fara nici o indoiala ca toate intrebarile ‘cum sa vorbesti despre multiculturalism, Europa in schimbare?’ sunt oarecum retorice. Desigur ca se poate vorbi foarte bine despre toate acestea si desigur ca nu e nici o contradicti in termeni, din moment ce faci distinctia corecta intre notiune si adjectivul ei ironic.

Imbracarea altor haine culturale nu este necesarmente un schimb de vesminte, ci un gest de cult. Cum se poate explica, de pilda, faptul ca actorii rusi au jucat exceptional Shakespeare, in timp ce actorii englezi nu au jucat aproape niciodata inspirat, Cehov? Probabil ca nu exista nici o explicatie logica sau istorica, dar e sigur ca vesmintele shakespeariene erau purtate, intr-un fel de ritual aparent desacralizat, de catre actori rusi pur si simplu inspirati. Nu e vorba in nici un caz de o mai buna asumare a masinariei istoriei pusa iscusit in versuri. Cu alte cuvinte, nu cred ca e vorba de o diferenta de calitate, ci de unghi de vedere. De altfel e un fenomen firesc, asa cum e firesc faptul ca soarele sa nu se vada la fel de la Moscova si de la Londra, si tot asa cum lumina are alta consistenta la Stockholm, si alta la Roma.

Cultura romaneasca, precum spiritualitatea noastra in general nu a suferit niciodata de lipsa de creativitate si rareori de lipsa minunatului dar al schimburilor. Comunicarea, prin anihilarea efectelor frontierelor geografice si de limba, este unul din cele mai importante principii ale vietii de astazi, fie ea romaneasca, europeana sau mondiala. Exercitarea unui schimb european de spiritualitate si de credinta, de valori si de experiente nu il va face pe european numai mai bogat, ci si mai bun. Un concept, o valoare, un rezultat, o atitudine plimbat prin diferitele culturi si spatii ale Europei intregi, unite, va face acel concept nu numai mai important, ci si mai viu. Cortina de Fier nu a actionat numai ca separator de lumi in cadrul aceluiasi continent. La un moment dat al deceniilor dictaturii comuniste, izolarea a facut ravagii si in stricta noastra vecinatate, aflata de aceeasi parte a Cortinei. Ma uit cu tristete si ingrijorare cum incercam sa intoarcem privirea de la Balcani, sa nu vrem sa ne cunoastem vecinatatea si (re)sursele etnice, sa facem discursuri in care sa ne indepartam mental de proximitatea noastra geografica si sa pierdem ore, zile, luni in a argumenta ca nu apartinem Sudului sau Estului ci Centrului, sau in cel mai rau caz Sud-Estului Centrului. Acest joc, al fugii mentale de realitate, imi aduce aminte de un scriitor roman omagiat anul acesta de Academie, care a scris o scurta lucrare fenomenala, intitulata ‘Caldura mare’. Noi, si multi din cei ce ne sunt vecini, stim mai bine cum arata Parisul sau Londra decat cum arata Sofia, Belgradul sau Liubliana. Si aceasta in conditiile in care Balcanii, alaturi de zbuciumata si sangeroasa lor devenire, au revarsat si revarsa peste continent o uluitoare istorie, o fabuloasa experienta etnica si un fundamental rol religios in omenire. Un geopolitician francez de origine greaca, Georgios Prevelakis, spunea in lucrarea sa intitulata ‘Balcanii’, ca Stalin a facut un mare rau tarilor pe care le-a ingenunchiat, prin folclorizare. Fenomenul era fioros si subtil: popoarele aveau voie sa-si vorbeasca limba si sa-si depene povestile cu zane, dar nu aveau voie sa vorbeasca despre istoria lor si, mai ales, de momentele de independenta din istoria lor. Astfel, oamenii aveau confortul spiritual amagitor ca traiesc in albia lor identitara dar, in fapt, se indepartau de propria lor identitate, ca o coaja pe care o indepartezi de miez. A nu ne apleca rabdator, generos si admirativ fata de fiecare colt din zona de dincolo de Cortina de Fier, Centrul si Sud-Estul Europei, detinatoarea atator dureri, taine si adevaruri, inseamna a continua subtila crima stalinista. Toata Europa e obligata sa cunoasca frumusetea identitatii Tiranei, a Sofiei, a Belgradului, a Odessei, a Bucurestiului, a Budapestei, a Bratislavei, dar mai ales noi, cei care suntem in preajma.

Intorcandu-ma la semnificatia schimburilor as vrea sa spun: Cultura europeana nu trebuie schimbata, ci cunoscuta. Ea nu trebuie sa fie inventata, ci trebuie sa circule. Pluralismul culturilor nu trebuie creat, ci asumat. Cineva intreba la Londra pe un belgian ce limba se vorbeste in Belgia. Iar mie, un profesor reputat de istoria religiilor de la Oxford mi-a marturisit ca nu cunostea prea bine opera lui Eliade. Este foarte adevarat ca informatia nu tine loc de cunoastere. De aceea CNN sau Euronews nu vor inlocui niciodata dictionarele Academiei.

Pe de alta parte, visarea e bine sa ramana la locul ei, si nu sa inunde campuri ale vietii practice. Pe August Strindberg, Shakespeare sau Cehov nu-i veti intalni niciodata pe listele de milionari ai lumii. Dar daca si cautam acolo, vina este numai a noastra. Romania, Sud-Estul Europei si Europa intreaga trebuie sa se ocupe si de spritualitatea, si de finanantele, si de armata ei.

Un ultim cuvant despre arta dramatica si ‘cetatea’ europeana. Aceasta arta e imprumutata, impreuna cu tot arsenalul ei de ritualuri, de catre manifestari din cele mai diverse din viata publica de zi cu zi, de la Lisabona la Moscova. Exista intruniri parlamentare, meeting-uri, evenimente mediatizate de marile canale de televiziune, articole de presa, procese publice, ba chiar si manifestari stiintifice pe care le poti lesne cataloga ca ‘teatrale’. In unele din cazuri, termenul de teatru e potrivit in sensul adjectivului ironic. Puneri in scena grandioase si stangace incearca sensibilizarea publicului, in procesiuni ce aduc aminte de ritualurile sacre. Nu numai ca nimic nu e nou sub soare, dar sentimentul de ridicol este in aceste cazuri, cu obstinatie, acelasi. In alte cazuri, insa, punerea in scena e sublima, chiar daca ‘scena’ nu exista, si totul se petrece amalgamind cea mai pura realitate cu fictiunea. Sublimul acestori ‘puneri-in-afara-scenei’ vine cel mai adesea din justetea demersului. Se pot utiliza mijloacele cele mai populare si mai simple pentru a trezi emotie adevarata in viata publica de zi cu zi. Dar in acest caz, ritualul este just, respectat, profund si necesar.

Ne-am putea gandi o clipa ca arta, literatura, cultura sau spiritualitatea, in general, ar putea fi amenintate de aceste imprumuturi din viata publica, fie ele prost sau bine facute. La o mai atenta privire, ne vom da seama ca nu e nici o primejdie. Pe de o parte, astfel de concurenta exista de cand lumea. Pe de alta parte, e vorba de doua lumi diferite, de care omul are nevoie in egala masura. E ca si cum te-ai uita in oglinda, si imaginii tale i-ar fi frica de fata adevarata, care a reflectat-o. Este de datoria Europei multiculturale sa aiba grija ca oglinda sa nu se sparga sau sa se abureasca