15 iun. 2016

Articol de av. dr. Ioan-Luca Vlad

 În anii 1990, în mijlocul unei societăţi plină de fervoarea schimbării, dar şi de frica de viitor, atunci când Regelui i se închidea uşa ţării sale, iar tezele Constituţiei republicane erau în curs de a fi redactate, un profesor fonda Partidul Liber Schimbist, câştigând chiar un mandat pe listele acestuia. Inspirat din Caragiale, şi voit umoristic, partidul a dispărut în anul 1992. Dar filosofia „liber schimbistă”, în sensul ei caragialesc, al schimbării de dragul schimbării, rămâne o constantă a societăţii noastre, chiar atunci când vine vorba despre simbolurile ei cele mai importante.

Privind în urmă, vom constata că nu doar Codul Fiscal, sau Codul de procedură civilă, deşi adoptate relativ recent, sunt în mod repetat modificate, dar şi imnul, stema şi chiar ziua naţională fac obiectul discuţiei, modificării, revizuirii. Nu este mai puţin adevărat că fiecare asemenea schimbare reflectă un substrat social-politic; un mesaj care reflectă o anumită gândire, corespunzătoare viziunii politice a momentului.

România este unul dintre acele state unde simbolurile nu sunt o chestiune artificială. Ele au încă relevanţă în viaţa de zi cu zi. Românii sărbătoresc activ ziua naţională, şi invocă de multe ori strofele imnului naţional, ca pe un exemplu sau îndemn. Spre deosebire de Codul Fiscal sau de legea pensiilor, care sunt modificabile cu legitimitate în funcţie de orientarea social-economică a majorităţii şi de planul de guvernare, imnul, stema şi ziua naţională ale unui stat fac parte din patrimoniul său fundamental, acela care supravieţuieşte neschimbat tuturor fluxurilor şi refluxurilor politice, şi care înmagazinează în sine câteva (nu multe) idealuri naţionale comune: independenţa, suveranitatea, unitatea, continuitatea pe un anumit teritoriu etc. De aceea, schimbările repetate nu consolidează identitatea naţională. Să vedem însă despre ce schimbări este vorba:

Imnul naţional:

Marş triumfal, de Eduard Hübsch (imn al Principatelor Unite între 1862 şi 1866). Desemnat prin concurs. A fost singurul imn fără versuri	1862 – 1884
Trăiască Regele. Muzica Eduard Hübsch, versurile Vasile Alecsandri. Imnul a fost oficial adoptat în 1881. Parte a Poemei Române. Folosit după 1948 ca Imn Regal.	1884 – 1948
Zdrobite cătuşe. Muzica Matei Socor, versurile Aurel Baranga.	1948 – 1953
Te slăvim, Românie! Muzica Matei Socor, versurile Eugen Frunză.	1953 – 1977
Trei culori. Muzica Ciprian Porumbescu, dar versuri modificate faţă de cântecul patriotic	1977[1] – 1991
Deşteaptă-te, române!	Din 1991 [2]( 1994 [3])

Ziua naţională:

10 Mai, reprezentând: – depunerea jurământului de către Carol I, 1866; – proclamarea independenţei de stat, 1877; – încoronarea lui Carol I ca Rege, 1881.	1866-1949 [4]
23 August, reprezentând oficial „ziua insurecţiei armate antifasciste, începutul revoluţiei populare în România”; o „capturare istorică” (şi reinterpretare) a momentului când Majestatea Sa Regele Mihai a întors armele împotriva Germaniei naziste.	1949-1990 [5]
1 Decembrie, care nu are, oficial, o justificare [6] dar comemorează ziua de 1 decembrie 1918, când a avut loc Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia.	Din 1990

Stema naţională a avut mai multe variante. Pentru a evita descrieri lungi, este suficient a spune că au fost în total opt, respectiv stema anterioară independenţei de stat (1867-1872), proiectul lui Ştefan D. Grecianu (1872-1921), stema României Mari (1921-1948), stema provizorie a RPR (8 ianuarie – 13 aprilie 1948), prima stemă a RPR de inspiraţie sovietică (1948-1952), a doua stemă a RPR, de asemenea de inspiraţie sovietică (1952-1965), stema RSR (1965-1990); şi stema actuală (din 1992). De remarcat că, în perioada 11 mai 1990 [7] şi 27 septembrie 1992 [8], România nu a avut stemă, ceea ce a corespuns cu realitatea socială a decupării stemei comuniste de pe drapel, şi a conflictului între diferitele proiecte heraldice de la acea vreme. Acestea se pot grupa în proiecte care doreau revenirea la stema României Mari, cele care doreau inventarea de novo a stemei, inclusiv prin adoptarea unui dicton nou (Virtus Romana Rediviva), şi cele care căutau să preia numai unele simboluri din stema veche, ultimul curent având şi câştig de cauză. De altfel, şi în această privinţă stema a reflectat realitatea: România nu s-a recontectat la continuitatea constituţională şi juridică anterioară zilei de 30 decembrie 1947, ci a găsit un „drum de mijloc”, renunţând la comunism, fără a renunţa direct şi imediat la moştenirea lui juridică [9].

Aşadar, într-un secol şi jumătate, România a avut şase imnuri, opt steme, şi trei zile naţionale, în condiţiile în care statele care nu au „beneficiat” de asemenea vicisitudini ale istoriei au avut una, poate două. Rămâne să ne întrebăm dacă acest „liber-schimbism” nu va produce în mentalul colectiv impresia că orice este tranzacţionabil, că orice este de joacă.

La ultima oră

Proiectul adoptat de Parlamentul României în şedinţa din 2 iunie 2016 se înscrie curentul de restituire parţială a trecutului. Dacă reaşezarea Coroanei în cadrul stemei naţionale, ca simbol al suveranităţii noastre, este binevenită, totuşi ea nu restituie ţării simbolul său heraldic cel mai longeviv (stema României Mari şi stema regală anterioară au funcţionat pentru 76 de ani). De altfel, acest lucru devine posibil printr-o iniţiativă legislativă care îşi croieşte drum prin Senat în aceste zile, şi care ar restitui României încă unul dintre simbolurile sale naţionale, după proclamarea zilei de 10 Mai ca zi de sărbătoare naţională.