10 ian. 2020

Articol de dr. Ioan-Luca Vlad[1]

Motivaţie

Am privilegiul de a lucra de aproape 14 ani alături de Familia Regală a României, mai întâi în calitate de consultant, apoi de avocat. Aceste poziţii mi-au adus nu numai experienţe fascinante şi provocări profesionale unice, ci şi bucuria intelectuală de a putea asculta (sau citi) direct de la sursă amintirile, opiniile şi crezurile membrilor Familiei Regale, despre România, despre menirea şi destinul Dinastiei, şi despre poziţia ei în societate, documentele fundamentale care au marcat cursul istoriei Dinastiei, şi reacţiile principale ale autorităţilor şi actorilor politici faţă de acestea.

Văd acest beneficiu ca pe o îndatorire de a mă înălţa pe umerii înaintaşilor mei, dintre care am avut onoarea de a fi format de Maestrul Adrian Vasiliu, şi de a-l cunoaşte pe regretatul Maestru Eleodor Focşeneanu, precum şi pe unii colaboratori juridici din străinătate ai Familiei Regale, şi de a continua opera lor, atât pe planul reprezentării şi apărării intereselor Familiei Regale, cât şi în sensul perpetuării, dezvoltării şi fundamentării ştiinţifice a drepturilor, privilegiilor, obiceiurilor şi teoriilor juridice privitoare la Familia Regală şi Coroană.

Mişcat de această motivaţie, unul dintre proiectele mele profesionale constă în conceperea unei istorii juridice a Dinastiei Române. Istorii s-au scris şi se vor scrie, fiecare dintre ele conţinând adevăruri, filtrate prin prisma afectivă şi interpretativă a autorilor. O istorie juridică însă nu s-a scris, deşi, prin munca sa asiduă la volumele “Istoria Constituţională a României (1859-2003)[2]” şi “Două săptămâni dramatice din istoria României (17-30 decembrie 1947)[3]“, Eleodor Focşeneanu a investigat cu migala unui detectiv momentul în care România a fost deraiată definitiv de la continuitatea sa constituţional-monarhică, fiind subjugată comunismului pentru aproape cinci decenii.

Dar istoria juridică a Dinastiei Române nu se rezumă la momentul 1947, şi nici la poziţia constituţională a Şefului Statului şi al Casei Regale. Ea trebuie să cuprindă atât preliminariile, rădăcinile juridice pe care s-a construit Dinastia Română (dreptul dinastic şi poziţia constituţională şi internaţională a Casei Princiare de Hohenzollern; situaţia constituţională a României în preajma anului 1866; semnificaţia Plebiscitului de confirmare a lui Carol I şi a actelor săvârşite în temeiul acestuia); evoluţiile care au consolidat şi individualizat Dinastia ca una naţională (Statutul Familiei Domnitoare, separarea de Casa de Hohenzollern); dar şi dezvoltarea Dinastiei ulterior datei de 30 decembrie 1947, când ea a continuat să existe atât juridic, cât şi în conştiinţa social-politică a naţiunii, care a culminat cu Normele Fundamentale din 30 decembrie 2007, în baza cărora s-a înfăptuit succesiunea regală din decembrie 2017.

Desigur că un asemenea demers îşi are locul într-un volum de sine stătător, ceea ce îmi propun să se materializeze. Un asemenea volum are mai multe etape de pregătire, între care culegerea şi studiul materialului de bază, selecţionarea lui, deducerea unor idei principale, organizarea scrisului pe capitole şi idei ş.a.m.d.. La momentul scrierii acestui text, consider că primele etape sunt încheiate, lipsind însă timpul necesar pentru a avansa înspre elaborarea tezelor principale şi forma extinsă a scrierii.

Primesc, de aceea, invitaţia domnilor Alexandru Muraru şi Daniel Şandru ca pe o oportunitate de a aşterne pe hârtie câteva dintre tezele principale pe care le-am selectat în urma studiului materialului de bază, şi ca o provocare la dialog ştiinţific, în sensul validării sau invalidării lor prin contactul cu alte opinii avizate. Este vorba despre dreptul specific aplicabil Familiei Regale a României, de altfel subiectul care îmi este cel mai drag.

Dedic această scriere Majestăţii Sale Margareta, Custodele Coroanei Române, pentru că, fundamental, ea este o contribuţie la piramida socială, politică şi juridică pe care Majestatea Sa a urcat, atât prin propriile forţe, cât şi prin binecuvântarea regretatului său tată, Regele Mihai I al României. Prezenţa şi activitatea Custodelui Coroanei, în România şi în străinătate, au fost esenţiale pentru continuitatea ideii şi prezenţei Dinastiei în ţara noastră, receptarea socială a conceptelor de Coroană şi Dinastie fiind unul dintre izvoarele mediate ale existenţei lor juridice.

Cu privire la dreptul specific aplicabil Familiei Regale a României

1. La momentul alegerii lui Carol I ca Domn al României, Coroana princiară română era guvernată de dreptul statal cutumiar, bazat pe tradiţia slavo-bizantină a Principatelor Române, cu modificările aduse în ultimele două secole prin documente de natură internaţională. Prin adoptarea Constituţiei din 1866, puterile constituţionale ale Domnitorului (mai târziu, Regelui), au fost cristalizate într-o formulă democratică, păstrându-se însă anumite elemente de autoritate regală supremă.

1. Carol I, întemeind Dinastia Română, a adus cu sine dreptul imperial german, aplicabil în calitatea acesteia de ramură tânără a Dinastiei de Hohenzollern. Dinastia a continuat să fie supusă acestor reguli până în anul 1918.

1. În urma evenimentelor geopolitice şi private din cursul Primului Război Mondial, normele aplicabile Familiei Regale a României au fost “naturalizate”, în sensul că au fost preluate în legislaţia pozitivă internă. Un număr de norme cutumiare au rămas aplicabile pe mai departe fără a fi consacrate prin legislaţie pozitivă. În decursul anilor, normele de drept dinastic intern au fost completate cu surse juridice din sfera dreptului internaţional public, independente de legislaţia română, şi care au confirmat caracterul specific (special) al dreptului dinastic.

1. În anul 1947, modificarea constituţională ilegitimă impusă de ocupantul sovietic nu a afectat statutul dinastic al Familiei Regale, aceasta continuând să fie guvernată de dreptul cutumiar propriu. Aceste norme nu trebuie confundate cu elementele acţiunii regale de natura exercitării unor atribuţii constituţionale în exil.

1. Dreptul specific Familiei Regale a fost cristalizat şi actualizat prin Normele Fundamentale din 30 decembrie 2007, cu modificările şi completările ulterioare. El nu este incompatibil cu legislaţia democratică din România.

 Argumente

1. Anul 1866 a găsit Principatele Române într-o situaţie de evoluţie internă şi externă. Concepţia fundamentală asupra puterii de stat era în continuare una teocratică, păstrându-se formula divină în titulatura domnului, ungerea domnului de către mitropolit în capitala ţării şi jurământul înaintea înscăunării[4]. Faţeta laică a integrării Domnului în structura constituţională a fost cristalizată începând cu Regulamentele Organice, potrivit cărora Domnul jura “să păzească pravilele şi legiuirile Prinţipatului” (art. 44 Regulamentul Organic pentru Valahia).

Specific acestei perioade este că structura constituţională internă a Principatelor Unite era reglementată de trei surse: dreptul cutumiar statal, de sorginte bizantină şi teocratică; dreptul constituţional intern (prin instrumente precum Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris, adoptat prin plebiscit); dar şi dreptul internaţional public şi acte derivate din acesta (documente otomane, Tratatul de la Adrianopol din 2/14 septembrie 1829, Regulamentele Organice, Convenţia de la Paris din 1858)[5].

Un act fundamental de natură constituţională internă a fost şi actul alegerii lui Carol I ca Domn al României, concretizat prin actul confirmativ al rezultatului plebiscitului din 30 martie 1866. Prin acesta, membrii Înaltei Comisiuni pentru numărarea voturilor (condusă de Primatul României, Nifon) constatau “că alegerea Alteţei Sale Principelui Carol-Ludovic de Hohenzollern-Sigmaringen ca Suveran al Principatelor-Unite Române, cu drept de moştenire, a întrunit” 685.969 de voturi afirmative, contra 224 de voturi negative[6]. Acesta a fost confirmat pe plan internaţional de Firmanul de Învestitură a Principelui Carol I, din 23 octombrie / 4 noiembrie 1866. Şi acesta recunoştea că “rangul şi prerogativele de Principe al Principatelor-Unite îţi sunt conferite cu titlu ereditar, ţie şi descendenţilor tăi în linie directă, sub rezerva că, în caz de vacanţă, acest rang va fi conferit celui mai în vârstă dintre descendenţii tăi printr-un Firman imperial”[7].

Prevederile internaţionale referitoare la Domnie au fost însă acoperite de Constituţia din 1 iulie 1866 care “naturaliza” dreptul constituţional românesc, ca un demers premergător independenţei depline a statului, documentul fiind semnificativ prin faptul că nu menţionează nimic despre puterea suzerană (Imperiul Otoman).

Constituţia din 1866 prezintă un sistem statal democratic, în care Principele (ulterior, Regele) era o instituţie, guvernată de reguli, în cadrul unui ansamblu al puterilor statului (sistem de “checks and balances”), cu domnia legii şi garantarea drepturilor fundamentale. Cu toate acestea, practica a arătat că, în spatele Constituţiei scrise, au rămas aplicabile norme fundamentale de drept statal care acordau posibilitatea Suveranului să ia măsuri extreme para- şi anti-constituţionale, în situaţii de criză, aşa cum s-a întâmplat în anii 1938-1947, a căror putere juridică (care a servit şi ca bază pentru puterea juridică a actelor subsidiare) nu poate fi altfel explicată.

1. Carol I, ajungând în România, s-a supus dreptului constituţional românesc. Cu toate acestea, el nu a încetat să fie membru al Dinastiei de Hohenzollern, guvernată de dreptul dinastic imperial german, drept care a fost importat în România, şi care a interferat cu dezvoltarea noastră constituţională în mai multe ocazii.

Statutul Familiei Princiare de Hohenzollern-Sigmaringen în anul 1866 era neobişnuit chiar şi în spaţiul german, şi necesită o scurtă prezentare în beneficiul cititorului român[8]. Până în anul 1806, Principatul de Hohenzollern-Sigmaringen (exista şi Principatul de Hohenzollern-Hechingen) era membru al Sfântului Imperiu Roman de Naţiune Germană, teritoriile stăpânite de ramura veche (şvabă) a familiei de Hohenzollern fiind teritorii imediate (în sensul de “aflate în vasalitatea directă”) faţă de Imperiu. Ele nu au fost afectate de Reichsdeputationshauptschluss (“propunerea finală a delegaţiei adunării perpetue a Imperiului”) prin care majoritatea micilor teritorii imediate au fost mediatizate (în sensul de “supuse autorităţii unuia dintre teritoriile imediate rămase”), astfel că personalitatea lor internaţională a rămas neafectată. Un exemplu de teritoriu mediatizat a fost Principatul de Wied, a cărui familie princiară ne-a dat-o pe Regina Elisabeta.

Întemeindu-se pe dreptul internaţional, sub presiunea lui Napoleon Bonaparte, Principatul de Hohenzollern-Sigmaringen a ieşit din Sfântul Imperiu Roman, devenind membru fondator al Confederaţiei Rinului (Pacea de la Presburg – Bratislava din 26 decembrie 1805; urmată de Actul de Confederare din 1 august 1806).

După destrămarea acestei Confederaţii (Imperiul s-a destrămat la 6 august 1806 prin abdicarea lui Francisc al II-lea), între 1815 şi 1849, Principatul de Hohenzollern-Sigmaringen a fost un stat independent şi membru al Confederaţiei Germane. În urma mişcărilor sociale de la 1848/1849 (resimţite de altfel şi în România), acesta şi-a cedat suveranitatea prin tratat, în favoarea Regatului Prusiei, devenind Provincia Hohenzollern (şi cap de pod prusac în sudul german).

Prin Tratatul de la 7 decembrie 1849 dintre Maiestatea Sa Regele Prusiei şi Alteţele Lor Principii domnitori de Hohenzollern-Hechingen şi Hohenzollern-Sigmaringen privitor la cesiunea Principatelor Hohenzollern-Hechingen şi Hohenzollern-Sigmaringen[9], se prevedeau reguli speciale cu privire la statutul Familiei Princiare de Hohenzollern, astfel:

Art. 12: Ambele Case Princiare de Hohenzollern păstrează, în ciuda cesiunii principatelor lor, rangul lor anterior şi privilegiile asociate, în cadrul statului Prusia; şi de asemenea, dacă acestea şi în special Capii lor, s-ar stabili în statul Prusia, li se va asigura, în virtutea legăturilor lor familiale şi de altă natură cu Casa Regală Prusacă, o poziţie corespunzătoare privilegiată, superioară tuturor supuşilor Majestăţii Sale, care nu aparţin de Casa Regală.

         Cele de mai sus rămân sub rezerva unei decizii speciale, care va putea să confere în anumite situaţii Alteţei Sale Principelui, pe teritoriul statului prusac, privilegii onorifice, şi cu privire la jurisdicţie, tutelă ş.a..

Art. 13: Constituţia existentă a Casei Princiare de Hohenzollern rămâne să fie aplicabilă în tot, precum şi în cauze individuale, în întregul său, precum şi în special, şi anume chiar şi în privinţa prevederilor împotriva căsătoriilor morganatice şi împotriva necesităţii consensului agnaţilor la contractarea datoriilor privind bunurile fideicomisului Casei Princiare, cu menţiunea că aceste din urmă prevederi se vor aplica şi rentelor anuale prevăzute mai sus în art. 6 şi 7, precum şi oricărui echivalent, care în viitor ar putea să înlocuiască bunurile fideicomisului Casei Princiare[10].

Ca atare, la momentul 1866, Casa Princiară de Hohenzollern nu mai era suverană a unui stat, dar avea o poziţie juridică privilegiată în cadrul Regatului Prusiei, care va continua şi în cadrul Imperiului German (prin art. 57 şi 58 din Legea Introductivă la Codul Civil German intrat în vigoare la 1 ianuarie 1900, s-au recunoscut şi menţinut privilegiile speciale ale familiilor princiare). Rangul său internaţional era cel princiar. Acesta corespundea rangului internaţional al Domnitorului român, care era considerat echivalentul unui Principe, şi primea de asemenea titlul de Alteţă.

Dreptul dinastic german avea o natură complexă, cuprinzând norme în special cu privire la următoarele probleme:

1. statutul de Şef al Casei respective (succesiunea la şefia casei, diferită de problema succesiunii la coroana unui stat);
2. statutul membrilor Casei (cine sunt aceştia, drepturile şi obligaţiile lor în relaţia cu Şeful Casei, ranguri şi titluri, interdicţii de natură familială);
3. organizarea fideicomisului de familie (acest aspect a fost ulterior transformat în dispoziţii de drept civil. În România, Codul Civil de la 1864 nu permitea crearea de noi fideicomise, ca atare problema nu s-a ridicat);
4. organizarea Curţii (chestiune care s-a transformat în timp într-una de drept administrativ la familiile domnitoare şi de drept civil şi al muncii la familiile nedomnitoare).

Dintre acestea, relevante pentru România sunt primele două aspecte, care s-au intersectat cu normele constituţionale româneşti. Astfel, este vorba despre actele pentru declararea Principelui Ferdinand drept Moştenitor prezumtiv al Coroanei Române, respectiv Decretul Regal din 18/30 martie 1889, prin care (art. 1) “Alteţa Sa Principele Ferdinand de Hohenzollern, Moştenitor prezumtiv al Coroanei, va purta titlul de Alteţă Regală, Principe de România” (actul constituţional românesc), combinat cu Raportul din 17 aprilie 1889 al Preşedintelui Consiliului de Miniştri, aprobat de Rege, şi Jurnalul Consiliului de Miniştri din 15 aprilie 1889, privitoare la publicarea Actelor Familiei de Hohenzollern relative la succesiunea Tronului României (actele de drept dinastic german)[11].

Un alt moment când dreptul imperial german dinastic s-a intersectat cu dreptul român a fost la căsătoria lui Carol I cu Elisabeta, care s-a desfăşurat potrivit dreptului german, şi a necesitat aprobarea şi ratificarea Împăratului German, în calitate de superior al Casei de Hohenzollern[12]. Potrivit Tratatului de Căsătorie dintre cei doi, precum şi a dispoziţiilor Constituţiei Casei de Hohenzollern, Carol I a beneficiat de drepturi succesorale semnificative, care au contribuit semnificativ la finanţarea construcţiei Castelului Peleş.

1. Situaţia mai sus descrisă s-a perpetuat până la Primul Război Mondial, când s-au petrecut două evenimente definitorii pentru Dinastia Română: pe de o parte, Regele Ferdinand I a fost exclus din Familia Princiară de Hohenzollern, pentru “crima” de a fi poziţionat România de partea Antantei. De menţionat că, din punct de vedere juridic, statutul privilegiat al Familiei de Hohenzollern în Germania s-a menţinut până la adoptarea Legii cu privire la abolirea privilegiilor de clasă ale nobilimii şi la desfiinţarea fideicomiselor de familie din 23 iunie 1920[13], cu modificările şi completările ulterioare, prin care se abolea, între altele, “dreptul de autoreglementare (autonomie) şi jurisdicţie proprie”. Ulterior reluării relaţiilor prieteneşti cu Germania, Regele Ferdinand a beneficiat de compensaţii financiare care au contribuit la construcţia ulterioară a Castelului Foişor.

Pe de altă parte, acceptând ruptura dinastică produsă, precum şi observând situaţia Principelui Carol (a cărui căsătorie neautorizată a fost anulată pe motive de drept civil – lipsa acordului parental –), Ferdinand I şi guvernul său au considerat potrivită adoptarea primului Statut al actelor civile ale membrilor Familiei Domnitoare, prin Lege promulgată la 30 august 1920[14]. Prin acest act, putem spune că atât Dinastia Română, cât şi normele care o guvernează, au fost “naturalizate”, rupându-se legăturile cu Dinastia de Hohenzollern.

Trebuie arătat însă că nu toate normele specifice Familiei Regale au fost codificate în acest Statut, ci numai cele considerate de importanţă practică pentru interacţiunea cu restul fondului legislativ activ, adică mai ales cele cu privire la starea civilă, care altfel ar fi fost supusă normelor comune. Acest lucru se observă atât prin faptul că Regele păstra o putere specifică asupra Familiei Regale, peste prevederile acestor legi, cât şi prin aceea că normele lor au fost completate ulterior şi cu alte domenii de interes.

Astfel, Statutului din 1920 i-a urmat Legea privitoare la actele civile ale membrilor Familiei Domnitoare din 5 ianuarie 1926[15], modificat prin Legea din 14 august 1927; Legea pentru abrogarea art. 6 şi 7 din Legea privitoare la actele civile ale membrilor Familiei Domnitoare (parte din “pachetul” normativ al restauraţiei carliste); Decretul-Lege din 5 iulie 1941 pentru completarea art. 2 din Statutul Membrilor Familiei Domnitoare (parte din “pachetul normativ” care urmărea sancţionarea lui Carol al II-lea pentru excesele sale); şi în final Decretul Nr. 2.061/15.07.1941 privind Statutul Membrilor Familiei Domnitoare (art. 4 permitea înfiinţarea şi conferirea titlurilor nobiliare în anumite condiţii). De asemenea, au mai existat Legi, Decrete şi alte acte punctuale, cum ar fi cele cu privire la stabilirea titlurilor (de ex. Regina-Mamă Elena).

Dreptul aplicabil Familiei Regale s-a completat însă şi cu norme specifice dreptului internaţional public. Cel mai ilustrativ în acest sens este Tratatul încheiat la Atena, la 24 februarie / 9 martie 1921, între Majestatea Sa Constantin, Regele Elenilor şi Majestatea Sa Ferdinand, Regele României, cu privire la căsătoria Alteţelor Lor Regale Principelui Moştenitor Carol al României, cu Principesa Elena, Principesă a Greciei. Împuterniciţii pentru semnarea acestui Tratat au fost Excelenţa Sa dl Nicolas Theotoky, Ministrul Marinei şi de Război (pentru partea greacă), respectiv Excelenţa Sa dl. G. Djuvara, Ministrul României la Atena (pentru partea română)[16]. Tratatul îmbină armonios elemente de drept internaţional public, cu cele de drept civil (căsătorie, dotă, moştenire), administrativ (Curtea viitorilor soţi), constituţional (obligaţia creşterii copiilor în ritul ortodox), dar şi dinastic, menţionând specific existenţa “normelor private ale Familiei Regale a României”.

Observăm deci că sursele dreptului aplicabil Familiei Regale au fost de natură mixtă, internaţională, naţională şi cutumiară, ceea ce i-a oferit o individualitate faţă de dreptul strict naţional, lucru ce avea să-i fie util după momentul 1947.

1. După abdicarea forţată din 30 decembrie 1947, Regele Mihai I a continuat să fie Şeful Casei Regale a României, în paralel cu poziţia sa legitimă de Suveran al României în Exil. În calitate de Suveran, el era considerat de emigraţia românească drept “factorul constituţional”, ultima instituţie legitimă a României democratice, la care instituţiile şi iniţiativele internaţionale ale diasporei trebuiau să se raporteze (Comitetul Naţional Român, Fundaţia Carol I de la Paris ş.a.m.d.).

În paralel cu aceasta, Regele a continuat să exercite autoritatea asupra Familiei Regale, precum şi să întreprindă acţiuni specifice dreptului dinastic. De exemplu, în Exil, a acceptat pentru fiicele sale, cu titlu ad personam (fără drept de moştenire), titlul de Principesă de Hohenzollern de la Şeful de atunci al Casei Princiare de Hohenzollern. Aceste titluri sunt menţionate în varianta iniţială a Normelor Fundamentale, înainte de ruperea definitivă a relaţiilor dinastice cu Familia de Hohenzollern.

Regulile proprii ale Familiei Regale (dinastice) au întemeiat solicitarea adresată de Rege Parlamentului României în anul 1997 ca, în ipoteza revenirii la Monarhie, să consacre constituţional decizia pe care a luat-o ca Şef al Casei Regale, de a o numi pe fiica sa Margareta ca moştenitoare a Coroanei Române. Legitimitatea şi temeinicia juridică a acestei decizii au fost acceptate de Casele Regale europene, precum şi de numeroase state republicane şi, în final, de întreaga societate românească.

1. Odată cu întărirea poziţiei publice a Familiei Regale în România democratică, era necesară reiterarea normelor interne ale acesteia, atât pentru a clarifica limitele acţiunii membrilor săi, cât şi pentru a explica publicului care sunt principiile fundamentale ale funcţionării Dinastiei.

De aceea, la 30 decembrie 2007, Regele Mihai I a adoptat Normele Fundamentale ale Familiei Regale a României[17], prin care statutul actual al acesteia este definit clar:

“Art. 1 alin. (1) Casa Regală a României este o comunitate de familie autonomă, înfiinţată şi organizată pe baza prevederilor acestui Statut Dinastic, de acum în vigoare. […]”

Care este natura juridică a acestor Norme Fundamentale? Cel mai bine, natura lor se exprimă în formula de “drept particular”. Dreptul particular este ansamblul normelor juridice aplicabile unei comunităţi care se auto-defineşte, şi sunt înţelese de aceasta ca având putere obligatorie[18]. Au ele şi o altă natură juridică? Da, dacă acceptăm continuitatea personalităţii juridice a Casei Regale ca atare (existentă la momentul 1866 şi neabolită expres până în prezent), ele pot fi considerate şi drept norme de organizare internă a acestei entităţi. Privindu-le astfel, ele nu sunt cu nimic incompatibile cu dreptul actual românesc.

Incompatibilitatea (una evidentă) este între sistemul constituţional propus de Familia Regală, respectiv monarhia constituţională, şi sistemul Constituţiei din 2003, respectiv cel republican. Dar aceasta nu afectează cu nimic existenţa Dinastiei şi calităţile membrilor săi, de altfel recunoscute de Statul Român în mai multe ocazii[19].

Ulterior cristalizării acestui “trunchi” al regulilor dinastice româneşti, ele au fost amendate şi completate de câteva ori, în special în privinţa excluderii unor membri ai Familiei Regale din aceasta şi de la drepturile dinastice, precum şi pentru ruperea definitivă a relaţiilor dinastice şi istorice cu Familia de Hohenzollern, înfiinţarea Consiliului Regal, edictarea Statutelor Ordinelor şi Decoraţiilor Regale ş.a.m.d..

În loc de concluzii

Tezele fiind prezentate mai sus, în loc de concluzie autorul îşi exprimă speranţa că, prin această scurtă argumentaţie, publicului cititor va fi incitat la dialog, şi la interesul faţă de istoria juridică a Dinastiei Române, asumându-şi totodată să ducă mai departe acest demers ştiinţific, aşa cum am arătat şi în notele de subsol, prin diseminarea documentelor istorice de interes regal.

&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&

[1]   Ioan-Luca Vlad este avocat al Familiei Regale a României. Este membru al Consiliului Regal şi Cancelar al Decoraţiilor Regale. A fost decorat cu Medalia Regele Mihai I pentru Loialitate şi Ordinul Coroana României în grad de Ofiţer, apoi Comandor. Este absolvent al Facultăţii de Drept, Universitatea Bucureşti (licenţă şi master), Colegiului Juridic Franco-Român de Studii Europene (licenţă), Institutului Naţional pentru Pregătirea şi Perfecţionarea Avocaţilor (stagiatură) şi doctor în drept internaţional al Universităţii Nicolae Titulescu din Bucureşti, cu teza “Statele şi anexiunile teritoriale nerecunoscute în dreptul internaţional public şi privat” (2015), coord. prof. univ. dr. Raluca Miga-Beşteliu. Este (co-) autor al mai multor volume cu subiecte regale, dar şi al unui volum juridic (Succesiuni internaţionale, Universul Juridic, Bucureşti, 2016).

[2]   Eikon, Bucureşti, 2018.

[3]   Curtea Veche, Bucureşti, 2014.

[4]   ***, Istoria dreptului românesc, Editura Academiei, Bucureşti (mai departe IDR), vol. II/1, 1984, p. 95.

[5]   Pentru detalii, Alexandru Al. Buzescu, Domnia în ţările române până la 1866, Cartea Românească, Bucureşti, 1943.

[6]   Documentul original la Arhivele Naţionale, textul tipărit în Dimitrie A. Sturdza, Domnia Regelui Carol I. Fapte, cuvântări, documente, vol. I (1866-1876), Carol Gobl, Bucureşti, 1906, p. 98.

[7]   Idem, p. 358-360.

[8]   Pentru detalii: Susanne Hahnchen, Rechtsgeschichte. Von der Romischen Antike bis zur Neuzeit, ed. a 5a, C. F. Muller, Heidelberg, 2016, în special cap. 11 şi 13; şi Hermann Rehm, Modernes Furstenrecht, J. Schweitzer, Munchen, 1904.

[9]   Disponibil la adresa http://www.verfassungen.de/bw/hohenzollern/abtretung49.htm  , accesat la 26 august 2019.

[10] Traducerea aparţine autorului.

[11] Toate documentele în Dimitrie A. Sturdza, Puterea executivă în Constituţiunea României, Bucureşti, Carol Gobl, 1906.

[12] Actele în acest sens se află în Arhivele Naţionale ale României, fiind nepublicate până în prezent. Autorul mulţumeşte doamnei Ligia Fodor pentru transcrierea lor din grafia germană veche în germana modernă, şi speră că va finaliza traducerea lor în curând.

[13] Disponibilă la adresa http://www.verfassungen.de/preussen/gesetze/adelsaufhebung1920.htm , accesată la 26.08.2019.

[14] Monitorul Oficial al României, 119/2.09.1920.

[15] Monitorul Oficial al României nr. 4/5 ianuarie 1926.

[16] Tratatul se găseşte în arhivele greceşti şi române şi nu este publicat.

[17] Disponibile în forma actualizată la https://familiaregala.ro/familia-regala/normele-fundamentale-ale-familiei-regale-a-romaniei , accesat la 26 august 2019.

[18] Autorul mulţumeşte doamnei prof. univ. dr. Elena-Simina Tănăsescu pentru interesanta conversaţie care a contribuit la cristalizarea acestor enunţuri.

[19] Cel mai recent, prin HG nr. 870/2017 privind declararea zilelor de 14, 15 şi 16 decembrie 2017 zile de doliu naţional pe teritoriul României.