25 iun. 2023

În timpul exercitării de către Regatul Suediei a președinției Consiliului Uniunii Europene, sâmbătă, 23 iunie 2023, prestigiosul ziar suedez Dagens Nyheter a publicat un amplu interviu, însoțit de un film și de fotografii, realizat de jurnalistul Ingmar Néveus cu Majestatea Sa Margareta Custodele Coroanei. În paginile interviului, Néveus face o radiografie a prezentului românesc și a felului unic în care, pe continentul european, Casa Regală română își servește Națiunea, într-un cadru constituțional în care Coroana nu este nicăieri menționată.

Cotidianul suedez Dagens Nyheter / Sâmbătă, 23 iunie 2023

Inteviu realizat de Ingmar Néveus / Fotografii de Beatrice Lundborg / Traducere în românește de Iuliana Petrescu

Margareta este numită „Majestatea Voastră” – acum vrea să fie regină cu adevărat

Are tot ce caracterizează regalitatea europeană. Din palatul din București, cu „tronul” său în catifea roșu închis. Pentru caritate, tăierea panglicilor roșii – și socializarea cu rude precum Charles al III-lea. Dar în sensul legii, Margareta a României este doar un cetățean de rând.

Pe 18 ianuarie 1990, Margareta a aterizat în România pentru prima dată în viață. Ea era un oficial ONU în vârstă de 40 de ani, crescută în Elveția, în Italia și pe o moșie din Anglia. Vorbea engleză și franceză, dar aproape deloc română.

Totuși, a venit acasă.

Acasă în țara din care tatăl ei, Regele Mihai I, fusese forțat să fugă sub amenințarea armei cu 43 de ani mai devreme. Spre o țară asupra căreia mass-media mondială a îndreptat acum lumina reflectoarelor.

Cu trei săptămâni în urmă, dictatorul Nicolae Ceaușescu și soția sa Elena fuseseră executați în urma unui proces sumar, aliniați la zidul unei clădiri militare.

Imaginile cu ei căzând la pământ, legați la spate și neputincioși, au ajuns să rezume întreaga răsturnare de forțe a anului 1989 – anul în care a căzut Zidul Berlinului și, odată cu acesta, întreaga Cortina de Fier care a împărțit Europa de mai bine de patru decenii.

Acele imagini par îndepărtate când o întâlnim pe Margareta 33 de ani mai târziu în Palatul Elisabeta, reședința regală în care locuiește acum împreună cu soțul ei, Principele Radu.

Avem Salonul alb, o sală mare de recepție elegantă, cu grupuri de canapele galbene și mese de epocă. Chiar lângă biroul în care tatăl ei, Regele Mihai, a fost “certat” cândva de către emisarul lui Stalin, Andrei Vyshinsky, și la câteva uși dintr-o cameră în care liderul Organizației pentru Eliberarea Palestinei, Yasser Arafat, și-a petrecut odată noaptea în anii 1970.

Istoria este prezentă aici. Dar Margareta preferă să vorbească despre prezent. Când ne întâlnim, tocmai s-a întors de la Încoronarea Regelui Charles la Londra.

Se simte “împlinită” de acest eveniment „însuflețitor și istoric”. Și puțin exagerat – pentru cei cu sânge albastru din clasa ei, o încoronare este un pic ca o noapte de întoarcere acasă.

Rudele Margaretei aparțin caselor regale britanice, belgiene și daneze. Ea este, de asemenea, rudă mai îndepărtată cu casa suedeză. Ca și în cazul unui număr de familii regale și princiare care nu mai îndeplinesc niciun rol oficial. Alții sunt prieteni vechi.

– A fost ca la înmormântarea reginei. Au un fel de saloane diferite în Palatul Buckingham, unde pot fi invitați diferiți oameni… comunitatea de aici, guvernul de acolo, micile națiuni insulare pe cont propriu.

Și apoi o secțiune pentru regalitatea europeană.

– Da, și tot acolo, cea britanică. La înmormântare, au fost și președinții Biden și Macron. Așa că ai ocazia să vorbești cu destul de mulți oameni, spune Margareta.

Ea spune că a râs cu Principesa Moștenitoare a Suediei, Victoria, la Încoronare, pentru că s-a întâmplat că purtau rochii în exact aceeași nuanță.

– Am spus că putem începe să performăm ca un “bloc”… Albastru electric.

Pentru regalitate, legăturile de sânge sunt totul. Întregul lor statut depinde de locul lor în arborele genealogic întortocheat împărtășit de casele regale ale Europei.

În cazul Margaretei, statutul este în mare parte despre o singură persoană: tatăl, Mihai, care la 26 de ani a fost nevoit să-și părăsească țara. Era 1947, cu doi ani înainte să se nască Margareta.

Regele Mihai I este o persoană unică în istoria modernă a Europei. El a fost singurul lider care s-a ridicat atât împotriva regimului nazist, cât și împotriva regimului comunist.

Abia în 1944, când l-a detronat pe dictatorul militar al României, nazistul Ion Antonescu, printr-o lovitură de stat îndrăzneață. Tânărul rege a cerut o întâlnire cu Antonescu și i-a cerut să rupă alianța cu Germania nazistă.

Când dictatorul a refuzat, regele a spus cuvintele „atunci nu se mai poate face nimic”, care a fost semnalul către cinci soldați care au venit în față și l-au arestat pe Antonescu.

Se consideră că lovitura de stat regală a scurtat al Doilea Război Mondial și a salvat viețile a zeci de mii de oameni care altfel ar fi fost uciși. După război, Mihai a primit ordine atât de la Stalin, cât și de la președintele american Truman.

Câțiva ani mai târziu, România avea un nou lider, Petru Groza, un comunist numit de Uniunea Sovietică. Mihai I a intrat într-o „grevă” regală și a refuzat să semneze decretul lui Groza. În decembrie 1947 a fost forțat să abdice sub amenințarea armei. A plecat din România într-un tren special cu un anturaj de 30 de persoane și patru mașini americane de marfă.

Mihai a murit în 2017, la vârsta de 96 de ani. Până atunci, se întorsese în mod regulat în țara natală timp de 20 de ani. Era un om venerat, aproape canonizat de mulți români. Și amintirea lui și a faptelor sale este cea care îi conferă Margaretei legitimitate în ochii multora.

Ea însăși este, desigur, mândră de tatăl ei și revine constant la ceea ce ar fi spus sau făcut el în diferite situații.

Dar în amintirile sale din copilărie, el este mai mult ca un tată obișnuit. Se crede că Mihai a luat o parte din bunurile Casei Regale cu el în exil, dar a lucrat în continuare pentru a întreține familia – inclusiv drept crescător de pui și pilot.

– Învățase să zboare pe vremea naziștilor, pentru a putea scăpa cât mai repede. Așa că, atunci când am fost în Elveția, s-a angajat ca pilot de testare pentru Learjet, o companie americană, spune Margareta.

– Îmi amintesc cum m-a luat într-un mic avion cu aripi duble. Elicea a șuierat într-un mod incredibil… și îmi amintesc cât de mic arăta totul de acolo de sus. Mama mea avea mici crize de furie, eu eram doar o fetiță. Dar știam că nu se va întâmpla nimic, era tatăl meu. El a fost ca un Dumnezeu pentru mine.

Poate nu o copilărie obișnuită, cu zboruri în avioane cu aripi duble, cu școli private în Elveția și Anglia.

– Dar identitatea voastră regală era ceva despre care s-a vorbit atunci? Fetițele vor de obicei să fie prințese, dar dumneavoastră ați fost de fapt o adevărată prințesă.

– Da, dar a fost o chestiune internă, în familie. Oamenii vorbesc despre bunicul lor bancherul sau despre mătușa lor călătoarea. Fiecare își ia o parte din identitate de la rude, spune Margareta.

– Pentru mine și surorile mele, a fost ceva firesc. Când ești în mijlocul ei, este mai degrabă: îl vizitezi pe unchiul tău și el locuiește într-o casă mare, treaba lui este să aibă grijă de națiune. Îți vizitezi mătușa și ea este regină… Copiii acceptă lucrurile așa cum sunt.

Cuvinte precum „unchiul” și „mătușa” nu ar trebui să fie întotdeauna luate la propriu în contexte regale. Ele înseamnă pur și simplu că ești rudă. Aici, Margareta se referă la Elisabeta a II-a și la soțul ei, Prințul Philip, rude cu care familia a interacționat intens pe parcursul anilor petrecuți în Anglia.

În ciuda legăturilor de sânge, faptul că familia și-ar putea recâștiga tronul nu a fost văzut ca fiind ceva realist în anii ‘60 și ‘70, când Margareta a crescut. De asemenea, Regele Mihai nu credea că își va mai vedea vreodată patria.

– Chiar dacă nu am fost niciodată în România, a fost ca un exil, un exil în numele tatălui meu. Era un om liniştit, dar simţeai durerea în el. Legăturile lui cu țara sa erau atât de puternice.

Până în anii ‘80, marea majoritate a văzut divizarea Europei ca pe ceva permanent. Aproape nimeni nu credea că dictaturile comuniste de la Moscova și din Europa de Est ar putea cădea.

– Da, era ca o planetă interzisă. Nu ne-am gândit niciodată că putem ajunge aici. Iar soțul meu, care a crescut aici, spune că toată lumea l-a văzut pe Ceaușescu ca pe ceva etern.

Margareta a fost educată la Universitatea din Edinburgh, unde, în timpul studiilor, a avut o relație de cinci ani cu Gordon Brown – cel care a devenit ulterior prim-ministru britanic.

În pozele alb-negru, cei doi sunt văzuți cu coafuri din perioada anilor ‘60. Relația s-a încheiat, dar ei vorbesc foarte elegant unul despre celălalt până astăzi. Brown a făcut carieră în politică. Margareta a mers la universitate, apoi a lucrat în diverse ramuri ONU.

În 1989, a locuit la Roma și a lucrat pentru programul alimentar al Națiunilor Unite FAO. Ea a avut o carieră bună și a beneficiat de asta – a călătorit în țări africane sărace și a lucrat la dezvoltarea rurală.

Asta era în epoca Gorbaciov, când Uniunea Sovietică a promis brusc că nu va interveni militar împotriva țărilor din Europa de Est. Rezultatul au fost revoluțiile pașnice de la Varșovia și Berlin, Praga și Budapesta. În cele din urmă, pământul s-a legănat și sub Ceaușescu.

În doar câteva zile, Margareta a luat decizia să-și părăsească viața anterioară și să parieze totul pe patria pe care nu o văzuse niciodată.

– Nu atât regalitatea în sine a fost decisivă. Era mai degrabă un “magnet” către țară. Și a avut mult de-a face cu tatăl meu. Pentru mine, el a fost sufletul națiunii sale, spune ea.

Pentru tatăl Mihai, angajamentul a avut cu siguranță de-a face și cu „menirea regală”. În toți acești ani s-a considerat încă șef de stat, fiind „forțat să plece de tancurile rusești”.

– Este greu de explicat. Dar dacă ești căpitanul unei nave și ajungi să navighezi pe mare, rămâi căpitanul. Deci, dacă pierzi nava și, apoi, ea se apropie de tine din nou, sari pe ea. Așa că pentru noi nu a fost atât „acum vom fi regali”, ci, mai mult, „acum putem face ceva pentru țara noastră”.

Pe Margareta au așteptat-o câțiva ani de călătorii regulate în România. Ea a înființat o organizație de ajutor și a strâns bani prin numeroasele ei contacte printre bogații și puternicii Europei. Și-a folosit abilitățile ONU și a participat la proiecte de dezvoltare în mediul rural sărac din România.

Ea a vizitat orfelinatele care reprezentau știrile omniprezente și oribile ale vremii – unde copiii nedoriți ai regimului zăceau în condiții inumane, unii dintre ei în cuști.

La unul dintre orfelinate l-a cunoscut pe Radu Duda, cu unsprezece ani mai tânăr. Era un actor independent, care lucra acolo în mod voluntar ca terapeut prin artă.

A apărut dragostea, iar de mulți ani fostul actor poartă acum titlul „Alteța Sa Regală Principele Radu”. Își joacă bine noul rol și o însoțește pe Margareta în multe dintre misiunile ei în România și în străinătate.

Radu a devenit și o legătură între ea și țara natală.

– M-a învățat multe. Până la urmă, a fost aici în timpul comunismului, din care a tot încercat să scape. El a povestit despre foamete, despre lipsa hranei, despre toate greutățile sub Ceaușescu. Toate acele lucruri prin care oamenii au trebuit să treacă.

Margareta nu a trecut niciodată prin astfel de greutăți. Și pentru Principele Radu viața s-a schimbat mai mult decât pentru orice român care a crescut în comunism.

Principele ne arată grădina ca un parc a Palatului în compania câinelui ciobănesc alb Alma, care aleargă printre numeroșii copaci. Cele mai multe sunt cadouri de la regalitatea europeană care acum sunt rudele lui Radu.

– Acest arțar auriu a fost adus de Principele Charles, cu siguranță culoarea este fantastică! Îmi pare rău, Regele Charles, vreau să spun.

Cuplul regal are un program de lucru similar cu cel al Regelui și al Reginei noastre. Au loc vizite la diverse stabilimente și companii, au loc inaugurări și discuții cu demnitari în vizită din alte țări.

În zilele petrecute în București, o însoțim pe Regină la o ceremonie solemnă de depunere de coroane la o statuie a strămoșului ei, Regele Carol I, însoțiți de o formație militară și cu cel puțin un fost președinte. Într-o seară are loc un mare concert de gală în cinstea ei la Ateneu, marea sală de concerte a orașului de la sfârșitul anilor 1800.

Sala plină se ridică și aplaudă când ea este ultima dintre toți care își ia locul în loja sa regală.

Margareta este respectată de elita politică a țării, care o invită în tot felul de contexte în care stă bine să ai parte de splendoare regală. Ea călătorește în străinătate și se întâlnește cu șefi de Stat, demnitari și generali. La Stockholm, în această primăvară, ea și Principele au avut o întâlnire la Institutul Suedez de Apărare, despre situația politicii de securitate a Suediei.

Dar, totuși, îi lipsește complet statutul oficial. România este o republică și Casa Regală nu este menționată în constituția țării.

– Cu siguranță avem un rol unic. Este modern și foarte util, cred, spune Margareta.

Ea nu este chiar o regină, ci „Custodele Coroanei”. Ordinea succesiunii este o chestiune internă de familie și tatăl ei a fost cel care a decis că ea îl va succeda.

Pentru că nu este șef de Stat, spre deosebire de alți membri ai familiilor regale, ea poate vorbi într-un mod care este uneori perceput ca politic. De exemplu, despre țara vecină, Republica Moldova – unde simpatizează clar cu guvernul pro-occidental – și în critica ei la adresa războiului de agresiune al Rusiei în Ucraina.

– Da, regele vostru nu poate spune așa ceva. Asta ar însemna că își implică țara într-o controversă. Și bietul Rege Charles nu va mai putea fi atât de liber ca înainte.

Tatăl Mihai nu a mai devenit niciodată rege. Dar la bătrânețe a devenit reprezentant al României și a fost folosit, de exemplu, ca un fel de trimis semi-oficial în anii în care țara s-a străduit să adere la NATO și UE. Unii cred că aportul lui a fost decisiv.

Margareta are o slujbă plină de satisfacții. Ea are palatul ei, scaunul ei asemănător unui tron ​​cu litera M brodată în aur pe catifea roșie, steme pe perete, personal pentru a gestiona casa și consilieri pentru a-și stabili programul. Statul oferă gratuit spre folosință atât acest palat, cât și alte câteva castele de care dispune familia.

O dată pe an, ea și soțul ei călătoresc prin țară în Trenul Regal.

Dar ea nu are responsabilitatea grea a unui monarh formal.

Margareta pare mulțumită să aibă și să și mănânce tortul regal. Este „monarhia semioficială” chiar un model pe care alte țări ar trebui să-l adopte, de exemplu Suedia?

– Dar Carl Gustaf este șeful Statului. Nu ați vrea un președinte, nu? Cine ar fi, poate Björn Borg!

Ea râde sănătos la această sugestie absurdă.

Pentru Margareta, este important să se țină de tradiție, așa cum a văzut-o tatăl ei. Toată viața s-a considerat monarhul legal al României. Era clar că vrea Coroana înapoi. Dar, desigur, numai după un proces democratic, în care poporul decide asta prin parlament sau prin referendum.

Se poate întâmpla?

În istoria modernă, monarhiile căzute au fost reînviate doar de două ori – în Spania în 1978 și în Cambodgia în 1993. În ambele cazuri, a fost văzută ca parte a tranziției la democrație, după ani de dictatură.

Margareta este populară și respectată, la fel cum a fost tatăl ei. Mulți români văd perioada monarhiei ca pe o epocă de aur și își văd politicienii ca fiind notoriu de corupți.

Cu toate acestea, sprijinul pentru reinstaurarea monarhiei nu este foarte mare. În sondajele de opinie de-a lungul anilor, aceasta a oscilat în jurul valorii de 10, 20 la sută, cu un vârf de 37 la sută la momentul înmormântării Regelui Mihai în 2018.

În primăvara lui 2009, Principele Radu s-a lansat drept candidat la președinție. Câteva luni mai târziu, și-a retras candidatura, care nu a fost niciodată susținută de mai mult de câteva procente din electorat.

Margareta, la rândul ei, consideră că monarhia constituțională este un model bun pentru România. Dacă este modern și „nu prea absolut”.

Și, desigur, este gata să fie regină.

– Da, nu există nicio îndoială. Dar pentru moment, lucrăm mult pentru țară. Muncă utilă, după cum văd eu. Ne-ar plăcea să facem mai mult.

Ea folosește adesea cuvântul „noi”, probabil pentru că îl include pe soțul ei. Dar despre ea însăși spune:

– Sunt disponibilă, cum spun francezii.