Alteţa Sa Serenisimă Principesa Elisabeth Pauline Ottilie Luise de Wied s-a născut la 29 decembrie 1843, la castelul Monrepos din Neuwied, căminul familiei sale.

Elisabeta era fiica Principelui Wilhelm Hermann Carol de Wied – descendent al unei vechi familii renane, al cărui arbore genealogic cobora până în secolul al XI-lea – şi a Principesei Maria Wilhelmina Frederica Elisabeta de Nassau. A fost botezată de Augusta, viitoarea Împărăteasă a Germaniei. S-a căsătorit în 1869 cu Domnitorul Carol I, cu care a avut o fetiţă, Principesa Maria (1870–1874). Regina Elisabeta, supranumită Carmen Sylva, s-a stins din viaţă la Bucureşti, la 18 februarie 1916.

O coincidenţă în genealogia Familiei Regale face ca, la 29 decembrie, ziua de naştere a Reginei Elisabeta, să se nască în anul 1986 fiica Irinei și nepoata Regelui Mihai, numită Angelica Margareta Bianca.

Principesa fermecătoare pe care Regina Victoria a Marii Britanii şi-o dorise drept noră s-a căsătorit cu Principele Carol I şi a devenit Elisabeta, prima regină a României. A petrecut în ţara sa de adopţie 47 de ani şi s-a identificat cu poporul ei, contribuind la împlinirea culturală a acestuia. A fost inteligentă, cultivată, sensibilă, o scriitoare distinsă şi o bună vorbitoare a mai multor limbi străine. A scris cu aproape aceeaşi uşurinţă în germană, franceză, engleză şi română. Când Elisabeta a venit la Bucureşti, în noiembrie 1869, ştia, probabil, câteva cuvinte în românește. După un deceniu, în anul 1878, începea tălmăcirea versurilor lui Eminescu în limbi de mare circulaţie ale lumii. Este autoarea a mai bine de cincizeci de volume proprii, a unor traduceri din versurile populare româneşti şi a unor poezii de Vasile Alecsandri şi Mihai Eminescu în sunetele altor limbi. Regina Elisabeta a tradus cărţile lui Pierre Loti sau Paul de St. Victor în germană şi a tradus multe lucrări din germană în limba română.

Regina-poetă i-a tradus lui Eminescu, mai întâi, Melancolie, primele versuri eminesciene publicate vreodată în altă limbă. Despre unica întâlnire cu poetul, Regina scria în jurnalul ei:

Eminescu ne apărea neliniştit şi răvăşit, ca venit dintr-o altă lume; tenebros, el îmi amintea de Manfred şi de Faust, de chipurile palide şi răvăşite ale marilor romantici. (…) Avea pe chip acel vag surâs crispat şi copilăresc ce se zăreşte pe portretul lui Shelley (…). Eminescu se amuza deşirând fraze şi sonorităţi verbale. Mi-a sărutat grăbit mâna, privindu-mă cu o privire potolită, dar pătrunzătoare, ce voia parcă a-mi secătui spiritul, spre a rămâne pentru el un subiect de curiozitate sau interes; mă compătimi că nu cunoşteam îndeajuns Moldova lui natală. Privirile-i căutau departe, dincolo de ziduri.

Regina îl serveşte chiar ea cu o ceaşcă de ceai, pe care poetul o primeşte stângaci, însă cu blândeţe:

A băut ceaiul cu sete. Trăsăturile feţei trădau oboseala unei tinereţi trăite fără bucurie. Degetele-i erau lungi şi îngheţate, gura foarte expresivă, cu buze fine, îi traducea toate emoţiile.

Mi-am dat foarte bine seama că din tot ce i-am oferit în timpul vizitei, ceaşca de ceai pe care i-am servit-o eu însămi a fost singurul lucru care i-a făcut plăcere, ceva ce semăna cu sentimentul unui zeu servit de-o muritoare.

În toată viaţa mea, el a rămas pentru mine imaginea Poetului însuşi, nici a celui blestemat, nici a celui inspirat, ci a poetului aruncat dezorientat pe pământ, nemaiştiind cum să regăsească aici comorile pe care le poseda. Avea vocea răguşită, dar duioasă, ca a turturelelor spre toamnă. Când i-am lăudat versurile, a înălţat din umeri: „Versurile se desprind de noi ca frunzele moarte de copaci“, a suspinat el, readus pentru o clipă la realitate. Regina unei ţări s-a înălţat, spre cinstea ei, până la Regele poeziei româneşti…

Regina a publicat mai multe volume de versuri, sub pseudonimul Carmen Sylva. Protectoare a artelor şi pasionată de pictură, Regina şi-a ilustrat uneori singură volumele, cu graţioase desene. A lăsat miniaturi, portrete în cărbune şi o superbă Evanghelie cu ilustraţii făcute de ea, pe pergament. A publicat unele dintre volumele sale în ediţii successive ²⁵.

Carmen Sylva a devenit în 1881 membră de onoare a Academiei Române și a fost distinsă, în 1888, cu Premiul Botta al Academiei Franceze. 

În martie 1898 l-a cunoscut pe tânărul George Enescu, pe care l-a numit „copilul meu de suflet“; până în 1914, Enescu merge la Sinaia în fiecare vară. Saloanele de la Peleş au ascultat de multe ori piese muzicale interpretate de duetul Regina Elisabeta — pian şi George Enescu — vioară. Regina i-a dăruit lui Enescu o vioară Amati.

Regina a fost prietenă cu Împărăteasa Elisabeta a Austro-Ungariei (supranumită Sissi), cu scriitorul francez Pierre Loti (care a scris adesea despre graţia, bunătatea, sinceritatea, inteligenţa strălucitoare şi modestia Reginei) şi cu scriitoarea Elena Văcărescu, a purtat corespondenţă cu artişti ca Auguste Rodin, Aristide Maillol sau Émile Gallé, a fost citată de către Mark Twain sau Vincent van Gogh, a fost admirată de Frédéric Mistral, Sully Prudhomme, Leconte de Lisle, Guy de Maupassant, dar şi de Theodore Roosevelt, preşedintele Statelor Unite ale Americii; compozitorul Franz Xaver Scharwenka (1850–1924) i-a dedicat unul dintre concertele sale pentru pian, Charles Gounod i-a propus să îi scrie versurile pentru o cantată, Nicolae Grigorescu a pictat pentru ea, iar exploratorul Julius Popper i-a închinat descoperirile pe care le-a făcut în Ţara de Foc.

Elisabeta a fost o îndrăgostită de natură (pseudonimul ales vorbeşte chiar despre dragostea ei pentru păduri) şi de folclor (obişnuia să poarte adeseori costumul naţional românesc).

Împreună cu soţul său, Regina a reprezentat şi un model ecumenic: catolicul Carol I şi protestanta Elisabeta au domnit peste un popor ortodox.

Regina Elisabeta a avut o neobosită activitate socială și filantropică. În timpul Războiului de Independenţă, s-a ocupat de răniţii din spitalele de campanie. A ajutat, cu bunătate şi discreţie, o sumedenie de instituţii de binefacere şi le-a ajutat nemijlocit. Una dintre acestea, îndeosebi, rămâne un exemplu prin caracterul ei modern şi umanitar: Aşezământul Vatra Luminoasă. Fondată la 1 august 1906 şi dedicată ajutorării celor fără vedere, organizația a devenit, în timp, atât de cunoscută şi de apreciată încât întreg cartierul i-a preluat numele, iar identitatea sa a supravieţuit comunismului, fiind astăzi una dintre cele mai pitoreşti şi mai bine conservate, din punct de vedere arhitectonic, zone din Bucureşti. Chiar clădirea aşezământului, care a primit în ultimele două decenii fonduri de la Familiile Princiare de Wied şi de Monaco, a rămas neatinsă în ani. Doar statuia din marmură albă a Reginei, din faţa clădirii principale, a fost sfărâmată. Urmaşii operei ei de binefacere doresc însă, astăzi, aşezarea pe soclu a unei noi statui, replică a originalului.

În 1879 a înfiinţat Instituţiunea surorilor de caritate, iar în 1893 a înfiinţat Societatea Regina Elisabeta, ce distribuia medicamente şi ajuta familiile nevoiaşe şi de al cărei sprijin beneficiau, anual, în jur de 17 000 de pacienţi. În 1896 era întemeiată Policlinica „Regina Elisabeta“, iar în 1903, Institutul Evanghelic al Diaconeselor. Tot Regina a înfiinţat ateliere de broderie care au revigorat această îndeletnicire tradiţională.

Acum, când intrarea în Uniunea Europeană pare o izbândă masculină, să ne gândim o clipă la una dintre cele mai europene figuri printre liderii români, care se întâmplă să fi fost o femeie. La cumpănă de destin european, să ne luăm răgazul de a o elogia pe Carmen Sylva. Atât România, cât şi întregul continent european au răspunderea morală de a păstra în memorie acest model de lider european, cuprinzător şi vizionar, care a fost Elisabeta a României.

În anul 1874, Elisabeta îşi pierdea singurul copil, pe Principesa Maria, care, înainte de a muri, la vârsta de nici patru ani, îi spunea: „Mamă, aş vrea să călăresc odată pe o stea.“ În 1875, la temelia construcţiei Peleşului, în prezenţa constructorilor, Carol I şi Elisabeta au zidit o poezie semnată de Regină.

La 12 octombrie 1886, Regele Carol I și Regina Elisabeta au inaugurat catedrala episcopală și regală de la Curtea de Argeș, după reconstrucția ei încredințată arhitectului francez André Lecomte du Noüy. La 12 octombrie 2016, exact la 130 de ani de la eveniment, noi vom inaugura Noua Catedrală Arhiepiscopală și Regală de la Curtea de Argeș, a cărei piatră de temelie am pus-o împreună cu Arhiepiscopul Calinic la 10 mai 2009.

În ultimii ani ai vieții ei, după trecerea la cele veșnice a soțului său, Elisabeta a petrecut cea mai mare parte a timpului la Palatul Episcopal și Regal de la Curtea de Argeș, asemeni unei maici. Fără Carol I, regina se simțea, cumva, între lumea pământească și cea veșnică. La 18 februarie 1916, la ora opt şi treizeci de minute dimineaţa, Regina Elisabeta a murit la Bucureşti, în urma unei duble pneumonii. Avea şaptezeci şi doi de ani. A fost înmormântată, alături de Carol I, la Curtea de Argeş.

Beneficiind de o uriaşă popularitate în epocă, prezentă mereu pe primele pagini ale ziarelor din marile capitale europene, Elisabeta a României a fost o regină cu o personalitate originală, atipică, modernă în gândire, de o forţă şi o sensibilitate care i-au uimit contemporanii şi care continuă să uimească şi astăzi.

De-a lungul secolului al XX-lea, numărul volumelor scrise de Carmen Sylva a fost impresionant, ca și numărul țărilor și al limbilor în care literatura sa a fost publicată. De asemenea, ultimele două decenii au reașezat-o pe Regina Elisabeta a României pe rafturile bibliotecilor tinerei generații. Multe, deși poate nu suficiente, titluri, de natură biografică sau scrieri aparținând reginei au fost publicate, în fiecare an.

La 18 februarie 2016, aflați la reședința de la Săvârșin, am omagiat pe Regina Elisabeta a României la o sută de ani de la trecerea la cele veșnice. Tineri muzicieni au venit la Săvârșin pentru a fi alături de noi, în biserica ortodoxă. Ei au ridicat glasurile spre cer, mulțumind peste ani reginei pentru tot ce a făcut pentru cultura, arta și știința românească”.

Regina Elisabeta scria:

Puţini sunt aceia care să se fi bucurat atât de mult ca mine când am împlinit şaizeci de ani. Când eram de douăzeci de ani doream cu ardoare să fiu de şaizeci. Mi se părea că această vârstă e limanul desăvârşit al liniştei şi păcii şi că atunci viaţa, care a început pentru mine foarte viforoasă, ar trebui să se netezească şi să oglindească numai în culori strălucite cel mai frumos apus de soare. Dar viaţa rămâne de cele mai multe ori întunecată şi plină de enigme până la sfârşit. Nu viaţa se netezeşte, ci sufletul.

Fragment din cartea “Susține cu a ta mână Coroana Română”

NOTE

25. Revenants et revenus (1880, Bucureşti; piesă de societate), Sappho (1880, Leipzig; versuri), Hammerstein (1880, Leipzig; versuri), Stürme (1881, Bonn; versuri), Rumänische Dichtungen (1881, Leipzig), Puiu (1882, Bucureşti; povestiri), Die Hexe (1882, Berlin; poem; ediţie românească, Vrăjitoarea, 1897), Jehovah (1882, Leipzig), Leidens Erdengang (1882, Berlin; povestiri şi nuvele), Pelesch-Märchen (1882, Bonn; ediţie franceză, Contes de Pelech, 1884, Paris; ediţie românească, Poveştile Peleşului, 1882, Bucureşti), Les pensées d’une reine (1882, Paris; ediţie germană, Vom Amboß, 1890, Bonn; ediţii româneşti, Cugetările unei regine, 1882, Iaşi, şi 1910, Bucureşti), Ein Gebet (1883, Berlin; nuvelă; în româneşte, O rugăciune, 1887, Cernăuți, şi 1904, București), Vârful cu Dor (aprox. 1884, Bucureşti; baladă românească în trei părţi; muzica de Zdislaw Lubicz; traducere în română, după manuscrisul original, de Mihai Eminescu), Aus zwei Welten (1884, Leipzig; roman scris împreună cu Mite Kremnitz; ediţie franceză, Le Roman d’une princesse, 1891, Paris), Handzeichnungen (1884, Berlin; mai multe ediţii în franceză şi ediţie românească, Nuvele, 1888, Bucureşti), Mein Rhein (1884, Leipzig; versuri; ediţie românească, Versuri, 1897), Meine Ruh’ (1884, Berlin; versuri), Durch die Jahrhunderte (1885, Bonn; nuvele; ediţie românească, De prin veacuri, dedicată lui Vasile Alecsandri), Anna Boleyn (1886, Bonn; dramă scrisă împreună cu Mite Kremnitz), Astra (1886, Bonn; scrisă împreună cu Mite Kremnitz; ediţie în română (1887); dramatizarea realizată de N. Rădulescu-Niger s-a jucat la Teatrul Naţional din Bucureşti, în 1905), Mein Buch (1886, Düsseldorf; versuri), Es klopft (1887, Regensburg; ediţie franceză, Qui frappe?, 1889, cu o prefaţă de Pierre Loti; în româneşte, Bate la uşă, 1887, traducere de Livia Maiorescu), Feldpost (1887, Bonn; roman scris împreună cu Mite Kremnitz), Ullranda (1887; dramă care i-a fost reprezentată la Burgtheater din Viena), In der Irre (1888, Bonn; nuvele; scrisă împreună cu Mite Kremnitz), Pelesch im Dienst (1888, Bonn; nuvele; în română, Robia Peleşului, București, 1897), Rache und andere Novellen (1888, Bonn; nuvele scrise împreună cu Mite Kremnitz), Cuvinte sufleteşti (1888, Bucureşti; traducere germană, Seelengespräche, 1900, Bonn), Deficit (1890, Bonn; roman), Die Sphynx (1890, Berlin; George Enescu a scris un lied pe acest poem), Frauenmuth (1890, Bonn; şase piese de teatru; dintre ele, Marioara şi În ziua scadenţei au fost reprezentate în 1904 pe scena Teatrului Naţional din Iaşi; Sorocul a fost tradusă de Liviu Rebreanu, pentru a fi reprezentată la Teatrul Naţional din Bucureşti), Visul poetului (1890, Bucureşti), Sola (1891, Bucureşti), Handwerkslieder (1891, Bonn; versuri), Heimath! (1891, Bonn; versuri), Meerlieder (1891, Bonn), Weihnachtskerzchen von Pallanza (1891, Pallanza; versuri şi cugetări), Meister Manole (1892, Bonn; piesă de teatru), Versuri (1897, Bucureşti), Monsieur Hampelmann (1898, Bucureşti; povestire scrisă împreună cu Jean-Jules Lecomte du Noüy), La légende de la bonne reine / Povestea reginei binefăcătoare (1899, Bucureşti), Thau (1900, Bonn; versuri), Märchen einer Königin (1901, Bonn; poveşti; în română, Poveştile unei regine), Unter der Blume (1903, Regensburg; versuri), Geflüsterte Worte (1903, Regensburg; cugetări), Neaga (1904; libret pentru muzica lui Ivar Hallstrom), In der Lunka (1905, Bucureşti; poveste fantastică dedicată lui George Enescu; în română, În luncă, o idilă), Rheintochters Donaufahrt (1905, Regensburg; în română, Pe Dunăre, în traducerea lui Al. Tzigara-Samurcaş), Les Noëls d’une reine (1905, Paris), Valuri alinate (1906, Bucureşti; versuri traduse de George Coşbuc), Mein Penatenwinkel (1907, Frankfurt/Main; amintiri), Aliunde (1913, Bucureşti; cugetări în limba franceză), Insula şerpilor (1918, Bucureşti; memorii), Poezii de Carmen Sylva (1936, Bucureşti; traduceri de Adrian Maniu). Regina a lăsat şi două opere neterminate, Der Engelkrieg şi Des Schicksals Meister (cf. Gabriel Badea-Păun, Carmen Sylva, uimitoarea regină Elisabeta a României, Editura Humanitas, Bucureşti, 2007, pp. 281–286). În afara volumelor, a publicat nenumărate articole în presă şi chiar a înregistrat discuri cu lecturi ale sale, pentru casa His Master’s Voice.