08 ian. 2020

În mod aproape inevitabil România se află în plin proces de „regalizare”, dar şi de instituţionalizare a familiei nedomnitoare, înţelegând prin aceasta un amplu fenomen de modificare a mentalităţilor, de adaptare a elitelor şi de schimbare a configuraţiei politice a societăţii şi a instituţiilor.

– Domnule Alexandru Muraru, aţi semnat la Curtea Veche Publishing volumul Cum supravieţuieşte monarhia într-o republică?. Ce înseamnă această carte pentru dumneavoastră şi ce aduce nou în piaţa de carte?

– Această carte înseamnă pentru mine produsul a peste 15 ani de cercetare a fenomenului regalităţii româneşti şi a peste 4 ani petrecuţi în biblioteci din ţară şi străinătate. Publicarea volumului este şi un pariu câştigat cu mine însumi, pentru că, fiind o temă pe care mediul academic românesc a cvasi-ignorat-o mulţi ani, ea este, iată, astăzi, una dintre cele mai vii, mai vibrante, mai pline de semnificaţii teme ale statalităţii şi a postcomunismului românesc. Relaţia dintre români, Rege şi autorităţi, precum şi supravieţuirea monarhiei şi tema regalităţii au fost subiecte disputate aproape continuu, având multiple semnificaţii politice, juridice, civice, memoriale; adeseori, dezbaterea şi evenimentele generate de persoana Regelui Mihai sau de Familia Regală au avut conotaţii ideologice, iar implicaţiile instituţionale şi statale provocate s-au dovedit profunde. La două decenii după prăbuşirea comunismului, alternativa regalităţii era nedescifrată până la apariţia volumului. Această carte, publicată la Curtea Veche Publishing, vine să facă lumină asupra acestor lucruri în primul deceniu al tranziţiei româneşti. Evident că o asemenea temă – monarhia şi regalitatea – care pune în dezbatere întreaga arhitectură a instituţionalismului românesc numai prin simpla trimitere, a polemicii purtate nu numai în ultimii 25 de ani, ci chiar în ultimii 70 de ani în lumea liberă, nu poate fi decât una vastă. Practic, lucrarea relatează, la „o scară de 1:1” tot ce s-a întâmplat în România în perioada 1989-2001 din punct de vedere politic, mediatic, constituţional etc. Aşa a şi fost construită de la bun început această carte, ca o istorie a României postdecembriste necosmetizată, ca un documentar foarte adevărat, în multe locuri tragic, pe care occidentalii probabil că l-ar aprecia ca fiind prea dur, prea real. Până la publicarea acestui volum la Curtea Veche Publishing, nu exista în România, nicio lucrare cuprinzătoare, nicio analiză istorico-politică asupra problemei monarhice în postcomunismul românesc. De-a lungul anilor, s-au publicat doar lucrări care vorbesc fie despre perioada 1866-1947 a monarhiei româneşti sau, mai nou, după 2001. Există astăzi un public foarte numeros în România care vede în regalitate o alternativă la ceea ce înseamnă republica şi instituţiile sale. Suntem, în Europa Centrală şi de Est, ţara cu cel mai mare procent de favorabilitate în ceea ce priveşte regalitatea.

– Din volumul dumneavoastră reiese o cercetare amplă a reflectării monarhiei în media; cum v-aţi construit cercetarea şi ce dificultăţi aţi întâmpinat?

– Reflectarea monarhiei ca idee politică în media a fost un filon foarte prezent după 1990 şi, mai ales, până în 2001. Memoria regalităţii a servit ca „armă” deopotrivă taberelor care erau angrenate în disputa asupra formei de guvernământ. Şi interesant este că, din analiza presei scrise, această dezbatere nu se adresa unui public avizat. Deci setea de cunoaştere din anii ’90, după prăbuşirea comunismului, a inundat pur şi simplu presa scrisă cu astfel de analize care pot părea astăzi foarte sofisticate. Dar ele făceau parte din cotidian şi, acolo unde nu au făcut rău, au produs multă deschidere pentru tema polemică în sine. Am ales câteva cotidiene şi periodice care au avut constanţă şi au putut reda lesne, retrospectiv şi comprehensiv, desfăşurarea evenimentelor, poziţionarea actorilor şi a temelor subsecvente, cadenţa episoadelor şi interpretarea acestora. Cercetarea noastră cuprinde, pentru intervalul 1989-2001, în principal, două săptămânale cu apariţie neîntreruptă, de polemică şi analize – Revista 22 şi Dilema, trei cotidiene – Adevărul, Cotidianul şi România Liberă, precum şi două publicaţii revendicate de mişcări monarhiste – Cuget liber (a cărui apariţie durează doar 3 ani – 1992-1994) şi Coroana de Oţel. Am evitat citarea frecventă şi analizarea unor publicaţii asumate din punct de vedere politic de partide sau formaţiuni politice, precum Dreptatea, Azi, Dimineaţa, Europa sau România Mare. Totodată, cercetarea a cuprins şi unele materiale semnalate în alte surse bibliografice sau de internet, prin apelul la diverse periodice locale sau cotidiene centrale. Evident, pe lângă acestea există şi o bibliografie consistentă română şi străină (în special anglo-saxonă) şi un aparat critic pe măsură. Dificultăţile au fost legate, evident, de existenţa unei cronologii (care, între timp, a apărut, tot la Curtea Veche Publishing) asupra perioadei cercetate şi a unor repere ştiinţifice în domeniu. În acelaşi timp, o investigare a curentului monarhic a fost dificilă.

– Cum comentaţi modul în care a reflectat presa de-a lungul timpului revenirea Regelui Mihai în ţară?

– Această întrebare este dificilă, iar răspunsul se află între coperţile cărţii mele. Un capitol distinct şi, cred eu, cel mai vibrant şi mai dramatic, se referă la modul în care încercările şi revenirile Regelui de până în 2001 chiar au îmbrăcat forma unei probleme statale, care aducea cu sine nu numai chestiuni de legalitate, ci şi de legitimitate. Lucrarea prezintă, în integralitate, tentativele eşuate sau oprite ale regelui Mihai de a intra în România în perioada 1990-1997, mai exact zece cazuri (două expulzări, opt respingeri oficiale a cererilor de viză şi diverse alte ocazii, previzibile ca deznodământ şi abandonate de rege). Vizita din 1992 beneficiază de un subcapitol distinct. Pentru că este evident că disputa asupra restauraţiei a fost cheia conflictelor privind prezenţa lui Mihai I în România până în 1997. În opinia puterii, recunoaşterea regelui Mihai drept „erou” ar fi atras după sine reconsiderarea rolului jucat de regalitate în istoria ţării. Acest proces ar fi fost astfel echivalent cu propunerea adresată românilor de a evalua alternativa republică-monarhie. Vorbim aici, mai exact, de 40 de ani de exil, la care se adaugă alţi şapte ani de oprelişti, încălcări flagrante ale drepturilor omului şi umilinţe greu de descris. S-a spus uneori că revenirea Regelui şi şansele familiei regale de a fi domnitoare depindeau de emulaţia populară. Dacă în 1992 fuseseră un milion de români pe străzile Bucureştiului să-l întâmpine pe rege, în 1997 au fost prezenţi 20.000 de susţinători în Piaţa Universităţii şi pe „Magheru”, iar odată cu revenirea definitivă, din mai 2001, la Palatul Elisabeta veniseră 2.000 de oameni. Vă spun aceste lucruri pentru că vreau să arăt că această problemă a căpătat uneori şi un aer de „can-can”, deşi era una colosală, cu multe faţete, interpretări, conexiuni etc. Cu siguranţă, nu se poate vorbi de ignoranţă din partea presei. Dimpotrivă chiar, subiectele erau supralicitate pentru că ele erau încărcate de sensuri, motivaţii şi decizii politice. Presa a fost cea care, în învolburaţii ani ’90, a relatat de fiecare dată, pe larg, vizitele. Pentru că ele erau atât de prezente în spaţiul public, încât inclusiv pregătirea lor şi desfăşurarea evenimentelor în sine implicau pagini întregi întinse pe săptămâni bune. Acesta este şi motivul pentru care am adus un gând de mulţumire în paginile cărţii şi pentru cei care au făcut posibilă cartea, oamenii de media, de presă scrisă în special. Ei au făcut lucruri remarcabile pentru acei ani. Presa scrisă a fost tot cea care, în lipsa unor televiziuni private în afara posturilor publice – în primii ani după 1989 – a ţinut naţiunea şi Diaspora deopotrivă conectate în jurul acestui subiect.

– La evenimentul de lansare a volumului ce a avut loc la standul Curtea Veche Publishing din cadrul Bookfest a luat parte şi ASR Principesa Maria a României. Cum v-au susţinut membrii Familiei Regale a României în realizarea acestei cărţi?

– În ultimii aproape 15 ani am avut un contact neîntrerupt cu Familia Regală. Am găsit la Palatul Elisabeta, în toată perioada supusă observaţiei şi cercetării, mai mult decât un partener de dialog plin de deschidere şi generozitate. O familie ca o instituţie primitoare, total atipică peisajului instituţional românesc, care e, de cele mai multe ori, gri şi crispat. Numeroasele discuţii cu membrii Familiei Regale, în special cu Regele Mihai şi Principele Radu, mi-au permis să văd, din interior, cum au trăit şi perceput ei primul deceniu al tranziţiei româneşti. Prezenţa Principesei Maria la lansarea cărţii a marcat, în mod oficial, acceptarea acestei lucrări ca o istorie cvasi-oficială a parcursului familiei în primul deceniu postdecembrist. Inclusiv înscrierea acestei cărţi în colecţia „Cărţi regale” de la Curtea Veche Publishing este o includere a volumului meu între cele care au deja, şi vor avea, girul Casei Regale a României pentru a deveni părţi din istoria familiei, aşa cum se întâmplă cu biografii sau istorii avizate în monarhiile în funcţiune.

– Cum vedeţi rolul Familiei Regale în România, care este o republică? Este comparabilă situaţia din ţara noastră cu aceea din alte ţări, ca în exemplul oferit de Bulgaria, unde Simeon al II-lea a participat la guvernare într-o manieră neobişnuită?

– O Familie Regală nedomnitoare într-o republică reprezintă, prin simpla sa prezenţă, o afirmare continuă a intenţiilor de a reveni pe tron. Iar acest lucru este aproape un dat al istoriei, un „must” al unei case regale, mai ales atunci când dinastia – ca în cazul românesc – este deja autohtonă, aflată la a cincea generaţie. Aportul Familiei Regale a României după 1990 la efortul naţional de democratizare, reaşezare a valorilor, de modernizare a societăţii şi de reconectare la Europa este indiscutabil. Astăzi, toată societatea, clasa politică, elitele, populaţia recunosc acest fenomen unic în Europa şi chiar în lume. De la o situaţie aproape dramatic-conflictuală din anii ’90 la prezenţa Familiei Regale la vârful şi mai ales în interiorul societăţii româneşti drumul a fost aproape incredibil. Pentru că Familia Regală a trebuit să-şi recâştige singură acest rol privilegiat, acest loc pe care nimeni altcineva nu l-a putut obţine. În anii ’90 Familia Regală era privită diferit, uneori cu suspiciune, tocmai pentru că nu era lăsată să revină la locul ei firesc, adică în ţară. Nu monarhiştii cereau revenirea Familiei Regale, ci societatea, pentru că ştia şi simţea că ceva lipseşte din România. Iar cadenţa paşilor a fost de multe ori atât de imprevizibilă încât doar cineva care a aşteptat în tăcere 40 de ani ca Europa şi România să-şi vină în fire putea vedea zorii acestui drum. Iar ceea ce se întâmplă astăzi nu e un capăt de drum, este pur şi simplu o etapă. La scara istoriei, 25 de ani sunt doar un fragment temporal redus. Situaţia oarecum particulară a Casei Regale a României a impus prudenţă şi, din experienţa exilului, Mihai I s-a distins ca o figură de o anvergură morală aparte, pentru care jurământul depus în 1927 şi 1940 a devenit Biblie. Astfel, Mihai I a transmis şi celorlalţi membri această neimplicare. Situaţiile au fost nenumărate când Regele şi membrii Familiei au refuzat implicări în aventuri politice după 1947 şi mai ales după 1989. Situaţia din Bulgaria este total diferită pentru că Simeon al II-lea de Saxa Coburg-Gotha a văzut în poziţia de prim-ministru şansa de a se face util ţării sale, în fruntea unei mişcări politice mai mult de factură civică. Faptul că Simeon al II-lea a reuşit să-şi conducă ţara din această postură în Uniunea Europeană trebuie văzut ca un proiect naţional nu atât surprinzător, cât mai ales binefăcător. Situaţiile, istoriile, contextele au fost diferite. Şi Familia Regală a României a instituţionalizat prin Biroul Reprezentantului Special al Guvernului din perioada 2002-2008 o poziţie executivă, dar pentru principele consort, ASR Principele Radu al României. Aşa încât aceste formule trebuie văzute nu ca obturând destinul unei familii nedomnitoare, ci precum contribuţii marcante la rolul de a inspira un model de performanţă la nivelul societăţii. Şi rezultatele au fost, în ambele situaţii, foarte bine primite.

– În final, ce părere aveţi despre viitorul monarhiei în România: în calitate de istoric, fost consilier pentru Parlamentul României şi cetăţean al acestei ţări? Ce ar trebui să se schimbe pentru ca monarhia să redevină o alternativă serioasă la sistemul republican?

– Există o evoluţie, un progres incontestabil al reevaluării instituţiei monarhice, a Casei Regale a României şi al ideii de schimbare a formei de guvernământ în ultimii 25 de ani. De la alungarea Familiei Regale cu mitralierele, la propriu, pe autostradă, în decembrie 1990, şi până la discursul Regelui din Parlament din octombrie 2011 sau a declarării oficiale, prin lege, a zilei de 10 Mai (Ziua Regalităţii) ca sărbătoare naţională, a trecut o generaţie, dar schimbările din societate sunt extraordinare. Aş îndrăzni să spun că aceste schimbări au ars multe etape mai ales în privinţa mentalităţilor, mult mai mult decât ar fi fost predictibil pentru un sfert de veac. România anului 2015 vede deja în Familia Regală România reală, profundă, valorile naţionale şi identitare adunate sub un singur acoperiş. Românii văd pe zi ce trece că această familie este parte a statalităţii, că această familie nu vine să ia, ci să dea românilor, este, prin puterea exemplului personal, o forţă simbolică ce inspiră actorii publici, instituţiile, comunităţile şi toată societatea este într-un fel sau altul legată de ceva ce aparţine Familiei Regale. Pentru majoritatea românilor, Familia Regală reprezintă astăzi simbolul neutralităţii, al statorniciei şi al garanţiei legăturii cu trecutul naţional. Românii văd (şi acest lucru este foarte bine observat/testat astăzi în Republica Moldova) în Familia Regală opusul a tot ce este rău, urât şi detestabil la clasa politică actuală. Coerenţa, devotamentul, viziunea, cutezanţa, modestia, toate aceste valori sunt aproape în mod natural opuse clasei politice. Pentru o Familie Regală, bornele electorale sunt irelevante. Mai mult, pentru că în România civilizarea clasei politice nu a avut loc înainte de reintrarea noastră în Europa. Un deceniu şi jumătate, după patruzeci de ani de comunism, a fost puţin pentru a învăţa că democraţia nu înseamnă doar alegeri, alternanţă la putere sau libertăţi civile. Multe state eşuate din Caucaz, Africa sau America de Sud au aşa ceva şi istoria a arătat că acest lucru este doar o parte a condiţiei de performanţă statală. Clasa politică românească nu a avut nici de la cine învăţa şi nici pentru ce a se adapta. Nu a avut până de curând nicio concurenţă. Cu cât lupta politică va fi mai vizibilă, mai aprigă, mai violentă, mai prezentă în viaţa românilor, cu atât Familia Regală va fi mai distinctă, mai căutată şi apreciată. Deci s-au schimbat foarte multe lucruri. Evident că rămâne o problemă de natură constituţională şi există suficiente personalităţi publice şi părţi din societate care văd şi acum sursa crizei societăţii româneşti tocmai în dualitatea soluţiilor privind modul în care se revendică statul: dacă instituţiile nou create după 1989 sunt sau trebuie să fie rodul tradiţiilor istorice sau, dimpotrivă, evenimentele din 1989 au creat o nouă ordine care a permis să se pună pe un teren gol orice în loc. De altfel, România este singura naţiune din Europa care nu a beneficiat de nicio plebiscitare populară în niciunul din cele două momente care marchează instaurarea, respectiv prăbuşirea comunismului cu toate consecinţele sale (1947 şi 1989). Românii vor fi singurii în măsură să decidă dacă, în ce mod şi când România va reveni la forma care a consacrat-o ca stat independent, suveran şi modern, iar nu guvernanţii. Paradoxul constă tocmai în această clasă politică: ea poate dicta acest proces aproape independent de evoluţia sa. Dacă clasa politică va continua să fie în urma societăţii şi a agendei publice, este evident că cetăţenii vor căuta şi mai mult o alternativă politică în casa regală. Dacă, dimpotrivă, clasa politică va răspunde aşteptărilor românilor, un Parlament care să reprezinte voinţa acestora se va conforma. În concluzie, cred că anii următori vor fi cel puţin surprinzători din acest punct de vedere. În mod aproape inevitabil România se află în plin proces de „regalizare”, dar şi de instituţionalizare a familiei nedomnitoare, înţelegând prin asta un amplu fenomen de modificare a mentalităţilor, de adaptare a elitelor şi de schimbare a configuraţiei politice a societăţii şi a instituţiilor.

Interviu realizat de Valentina Roman, Ziarul Financiar, 11 septembrie 2015

Alexandru Muraru (n. 1982) este doctor în ştiinţe politice, cercetător ştiinţific şi cadru didactic în Departamentul de Ştiinţe Politice al Universităţii „Alexandru Ioan Cuza“ din Iaşi. Din 2009 este cercetător asociat la Institutul Român de Istorie Recentă (Bucureşti). În perioada 2009-2010 a fost consultant la Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc.

A absolvit două programe de master, în Istorie Românească şi Ştiinţe Politice, ambele în cadrul Universităţii „Al. I. Cuza“ din Iaşi. A beneficiat de burse de studiu şi a urmat cursuri postuniversitare avansate la Royal Holloway (University of London, Marea Britanie), University of Utrecht (Olanda), Northwestern University (Chicago, Illinois, SUA), Center for Advanced Holocaust Studies (Washington, DC, SUA), EHRI – Mémorial de la Shoah (Paris, Franţa), Inter University Center – Geoffrey Nice Foundation & University of Amsterdam, The Netherlands (Dubrovnik, Croaţia) etc. În perioada 2008-2011 a beneficiat de o bursă doctorală de trei ani oferită de Comisia Europeană.

A susţinut prelegeri şi conferinţe internaţionale pe teme de istorie recentă sau istoria mentalităţilor în centre academice consacrate şi în universităţi de renume mondial. De asemenea, a publicat zeci de articole de atitudine politică în Observator cultural, Adevărul, platforma de dezbateri civice spunesitu.ro.

Alexandru Muraru a fost consilier la Cancelaria Primului-Ministru al României (2005–2009) şi consilier ­pentru Parlamentul României (2009–2010, 2012–2013).

În perioada aprilie 2013-martie 2014 a condus, în calitate de ­director-general, Institutul Naţional al Patrimoniului. Începând cu decembrie 2014, a fost învestit de Parlamentul României pentru un mandat de 4 ani ca membru titular în conducerea Societăţii Române de Radiodifuziune.

A  fost decorat de Regele Mihai I cu Medalia Regele Mihai I pentru Loialitate în anul 2008 și cu Ordinul Coroana României în grad de Ofițer în anul 2015.