29 mart. 2023

Articol de Alexandru Muraru*

Constituţia României va fi cu adevărat respectată abia atunci când va deveni un simbol al tradiţiilor şi al demnităţii, precum şi un far a continuităţii noastre istorice pierdute. O revenire la Constituţia din 1923 ar schimba fundamental arhitectura constituţională, sistemul de vot, sistemul de partide, structura instituţiilor şi ar revoluţiona întreg sistemul politic românesc, cu toate componentele sale. În comparaţie cu actuala constituţie a României, în vigoare din 2003, actul fundamental din 1923 este un document suplu, clar, concis, chiar suprinzător de simplu şi scris într-un limbaj extrem de accesibil. Actul fundamental din 1923 a reprezentat una din cele mai evoluate şi moderne constituţii ale vremii. Constituţia din 1923 vs Constituţia din 2003. Ce ar câştiga şi ce ar pierde politicienii?

Între dezbaterile ocazionate de mesajul Regelui Mihai, în faţa camerelor reunite ale Parlamentului, din octombrie 2011, declaraţiile politicienilor s-au „remarcat” în principal prin acelaşi discurs dublu cu care ne-am obişnuit. Dacă mesajul în sine a fost apreciat în majoritatea luărilor de poziţie, nu acelaşi lucru se poate spune şi despre eventualele implicaţii constituţionale ale acestui eveniment. De teamă, din conformism, din necunoştinţă de cauză, oamenii noştri politici s-au declarat, în marea lor majoritate, republicani, deşi acest lucru nu înseamnă doar apartenenţa la un stat republican.

Pentru cei care au jurat credinţă naţiunii române pe constituţia republicană (şi în aceeaşi măsură pe Biblie), în momentul învestirii lor cu o funcţie reprezentativă sau executivă, argumentul că apelul la monarhie ar fi de fapt sperjur, care îi inculpă şi (eventual) compromite, nu are temei. Jurământul îi îndeamnă la a respecta Constituţia şi nicidecum la a nu o pune în discuţie. O interpretare abruptă a legii fundamentale ar însemna ca politicienii care optează pentru revenirea regalităţii sau constituţionaliştii care interpretează şi propun modificări să fie de-a binelea judecaţi şi eventual condamnaţi. Câţi dintre aleşii neamului au citit oare, cum se cuvine, actuala constituţie şi câţi dintre ei au avut deprinderea de a se uita la celelalte legi fundamentale ale României?

De aceea, am considerat că un exerciţiu binevenit este acela de a evalua care ar fi eventualele câştiguri şi/sau pierderi, pentru clasa politică românească, în cazul revenirii la Constituţia din 1923, aşa cum s-a propus în reptate rânduri, mai ales la începutul anilor 1990.

Actul fundamental din 1923 a reprezentat una din cele mai evoluate şi moderne constituţii ale vremii

Ce ar câştiga politicienii?

1.Un şef al statului imparţial, care nu ar mai distribui puterea în funcţie de interesele formaţiunii/coaliţiei din care provine
.

Cel mai mare câştig, pentru oamenii politici, ar fi, cu siguranţă, un şef al statului imparţial, care nu ar mai distribui puterea în funcţie de interesele formaţiunii/coaliţiei din care provine. Această stare de fapt ar credibiliza enorm întreg sistemul politic şi ar responsabiliza simţitor atât electorii, cât şi reprezentanţii lor. Regele este un personaj, prin esenţa sa, deasupra partidelor şi a sistemului politic şi de aceea imixtiunea sa este irelevantă, având în vedere o domnie care se întinde, în cele mai multe cazuri, pe decenii.

2. O distribuţie pe orizontală a puterii, o garanţie necesară pentru prevenirea abuzurilor.

Niciun monarh modern, european, nu-şi compromite domnia făcând alegeri împotriva normelor constituţionale sau împotriva votului popular, aşa cum sunt destule cazuri cu preşedinţii de republici. Potrivit Constituţiei (din 1923), puterile regelui, în cazul unei restauraţii, ar fi ereditare, iar în cazul lipsei unui moştenitor, Parlamentul va fi pus în postura de a decide cine va fi succesorul la tron. Spre deosebire de constituţia actuală, cea din 1923, stipulează că, în cazul decesului şefului statului, sau a imposibilităţii de exercitare a atribuţiilor, acestea vor fi preluate, în mod automat, de o „locotenenţă regală” formată din 3 persoane. De asemenea, miniştrii cabinetului vor fi cei care vor prelua atribuţiile contituţionale ale regelui, până la „suirea pe tron” a succesorului; nu şeful senatului s-ar instala la conducerea statului, cum s-ar întâmpla acum. Aşadar, o distribuţie pe orizontală a puterii, o garanţie necesară pentru prevenirea abuzurilor.

3. Ar creşte gradul de responsabilitate al şefului statului faţă de propriul cabinet şi ar evita situaţiile de blocaj.

Raporturile dintre şeful statului şi Guvern ar fi modificate substanţial. În principal, ar creşte gradul de responsabilitate al şefului statului faţă de propriul cabinet: „Guvernul exercită puterea executivă în numele Regelui”. Deşi nu există un modus operandi în desemnarea primul-ministru, Constituţia din 1923 are „neşansa” că nu a fost contemporană cu situaţiile absurde, întâlnite în special după 2004. Până în 1947, regele numea preşedintele consiliului de miniştri, care avea datoria de a forma cabinetul şi a merge cu acesta în faţa camerelor reunite, pentru votul de investitură. Ca în majoritatea cosntituţiilor monarhice, nu sunt prevăzute situaţii de blocaj, cu termene şi reluări repetate ale votului parlamentar (aşa cum prevede şi constituţia noastră din 2003).

4. În cadrul unei monarhii constituționale, mecanismul politic de învestire a executivului nu face obiectul unei dispute, ci al unui consens.

Mecanismul politic de învestire a executivului, în cadrul unei monarhii constituționale, nu face obiectul unei dispute, ci a unui consens, iar practica politică din Marea Britanie este elocventă în acest sens. Responsabilitatea miniştrilor şi a regelui ar fi, de asemenea, sporită. Conform legii fundamentale din 1923, „Niciun act al regelui nu poate avea tărie, dacă nu va fi contrasemnat de un ministru, care prin aceasta chiar devine răspunzător de acel act”. Imunitatea membrilor Guvernului ar fi, de asemenea, mai bine definită. Trimiterea acestora în faţa justiţiei s-ar putea face direct de către rege sau de către camerele parlamentului, însă doar o comisie formată din judecători (desmenaţi prin tragere la sorţi) ai Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie ar putea decide începerea umăririi penale. Astfel, dispare un instrument periculos din mâna şefului statului, instrument care a doborât, în ultimii ani, guverne şi a creat o situaţie fără precedent în Europa.

5. Mesajele Tronului în faţa Parlamentului ar reprezenta o constanţă şi nu un factor de presiune legitimă la adresa exerciţiului parlamentar.

Mesajul Tronului, rostit în faţa reprezentanţilor naţiunii la începutul fiecărei noi sesiuni parlamentare, ar reprezenta, în România de astăzi, o constanţă şi nu un factor de presiune legitimă la adresa exerciţiului parlamentar. În cazul unei restauraţii, mesajul regelui ar pune pe agendă problemele curente şi priorităţile generale în materie politică internă şi externă. Ca un un profund exerciţiu democratic, acesta nu ar rămâne fără ecou, pentru că, aşa cum arată documentul din 1923, parlamentul ar da la rândul său, răspunsuri cu privire la mesajul tronului.

6. Curtea Constituţionale nu ar exista, atribuţiile ei ar fi suplinite de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. S-ar ridica presiunea politică din controlul de constituţionalitate.

Legea fundamentală din 1923 nu prevede o curte constituţională, ci atribuţiile acesteia ar fi suplinite de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Marele câştig pentru clasa politică ar fi acela că ar ridica presiunea politică din controlul de constituţionalitate, iar decizia asupra actelor normative nu ar mai fi rodul unei negocieri între reprezentanţii partidelor şi instituţiilor statului. Judecătorii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie ar fi cei care s-ar pronunţa cu privire la concordanţa dintre actul fundamental şi legile ţării. Totodată, Înalta Curte va fi cea capabilă să decidă asupra conflictelor de interese şi a incompatibilităţilor, nefiind nevoie de structuri speciale care să se substituie instituţiilor deja existente. Cacofonia instituţională e o parctică des întâlnită în România de astăzi.

7. De vreme ce votul ar fi obligatoriu, ar creşte responsabilitatea şi interesul cetăţenilor faţă de reprezentanţii lor.

Repunerea în drepturi a Constituţiei din 1923 ar modifica fundamental structura şi logica funcţionării Parlamentului României. De vreme ce votul ar fi obligatoriu, responsabilitatea cetăţenilor faţă de reprezentanţii lor ar creşte, odată cu sporirea interesului pentru cea mai importantă instituţie într-o democraţie.

8. Senatul ar fi o adevărată cameră reprezentativă, compusă din senatori aleşi şi senatori de drept,  recâştigându-şi astfel statutul de cameră superioară.

Dacă în ceea ce priveşte Camera Deputaţilor, modificările nu ar fi substanţiale, odată cu reactivarea legii fundamentale din 1923, Senatul ar fi astăzi o adevărată cameră reprezentativă. Ea ar fi compusă din „senatori aleşi” şi „senatori de drept”, recâştigându-şi astfel pe deplin statutul de „cameră superioară”.

Consilierii locali şi cei judeţeni ar avea dreptul să desemneze, prin vot, câte un senator pentru fiecare judeţ. Patronatele şi sindicatele ar avea, de asemenea, maxim 6 reprezentanţi legitimi în Senat. Fiecare universitate ar fi reprezentată, în forul democratic al naţiunii, printr-un senator, contribuind, astfel, activ şi direct, la fabricarea politicilor educaţionale. De asemenea, calitatea de „senator de drept” ar fi atribuită moştenitorului tronului (cu drept de vot doar după vârsta de 25 de ani), patriarhului Bisericii Ortodoxe Române, capilor cultelor recunoscute (cu peste 200.000 de adepţi) şi preşedintelui Academiei Române.

În acelaşi timp, în componenţa senatului ar mai intra foştii demnitari: prim-miniştri (care au fost în funcţie cel puţin 4 ani), miniştri (cel puţin şase ani de mandat în una sau în mai multe guvernări), senatori şi deputaţi (cel puţin 10 legislaturi), şefi ai statului major (cel puţin 4 ani în funcţie sau 3 luni în timp de conflict armat), preşedinţi ai Înaltei Curţi (cel puţin 4 ani în funcţie). Astfel, toate breslele şi seniorii reprezentativi instiuţionali ar contribui cu know how şi prestigiu la întărirea legitimităţii Parlamentului.

9. Sistemul judecătoresc ar beneficia de aportul Curţilor cu juri.

Sistemul judecătoresc – ale cărui hotărâri s-ar pronunţa în virtutea legii şi s-ar executa „în numele regelui” – ar beneficia de aportul curţilor cu juri în deliberarea asupra cauzelor.

10. Constituţia ar putea fi revizuită mult mai uşor.

Un alt avantaj al actului fundamental de acum 90 de ani pentru politicienii actuali, ar fi, de asemenea, posibilitatea unei modificări facile a constituţiei. Dacă astăzi, celebrul articol privind „limitele revizuirii” blochează orice iniţiativă de punere în discuţie a anumitor dispoziţii, Constituţia din 1923 precizează contrariul.  Ea „poate fi revizuită în total sau în parte din iniţiativa Regelui sau a oricăreia din Adunările leguitoare”.

Ce ar pierde politicienii? Nu foarte multe.

1. Nu ar mai avea influenţă asupra şefului statului.

Cea mai mare pierdere ar privi lipsa influenţei asupra şefului statului. Într-o monarhie, partidele, liderii, suporterii lor nu mai pot face presiuni asupra acestuia şi nu-i pot schimba deciziile.

2. Nu ar mai avea influenţă asupra sistemului judecătoresc.

De asemenea, omenii politici ar pierde cu siguranţă influenţa lor asupra sistemului judecătoresc, curţile cu juraţi fiind, potrivit practicii şi studiilor, infinit mai greu de „cumpărat” decât completele de 1, 3 sau 5 judecători.

3. Nu ar mai avea influenţă asupra deciziilor constituţionale.

Influenţa oamenilor politici asupra deciziilor constituţionale ar diminua capacitatea lor de a negocia şi a schimba interese. Senatul, prin componenţa sa, nu va mai fi un bun „politgon” pentru partide, care îşi vor pierde astfel influenţa asupra acestei camere. Votul obligatoriu va diminua, totodată, forţa unui sistem bipartid sau tripartid şi va scădea ponderea importanţei votanţilor fideli maşinăriilor formaţiunilor politice.

Astfel, Constituţia din 1923 ar schimba fundamental arhitectura constituţională, sistemul de vot, sistemul de partide, structura instituţiilor şi ar revoluţiona întreg sistemul politic românesc, cu toate componentele sale. Se cuvine să spunem, în final, că,  în comparaţie cu actuala constituţie a României, în vigoare din 2003, actul fundamental de acum aproape 90 de ani este un document suplu, clar, concis, chiar suprinzător de simplu şi scris într-un limbaj extrem de accesibil.

Nu trebuie să fii jurist ca să înţelegi absolut tot ce e scris acolo. Stabilitatea unui act fundamental stă în supleţea sa, şi nu în încărcătura de articole, norme, prevederi, drepturi etc. SUA au o constituţie din 7 articole, la care s-au adăugat, în timp, 27 de amendamente, tocmai pentru că un act fundamental nu trebuie să conţină lucruri inutile şi care se pot stabili prin alte categorii de acte normative.

Constituţia României va fi cu adevărat respectată abia atunci când va deveni un simbol al tradiţiilor şi al demnităţii, precum şi un far al continuităţii noastre istorice pierdute.

*Articolul de mai sus a fost scris și publicat de Alexandru Muraru în ziua de 9 decembrie 2011