Alexandru Muraru: „Alternativa regalității. După 30 de ani”

23 sept. 2026

Când Carol I pășea pentru prima dată pe pământ românesc, în mai 1866, după o călătorie clandestină printr-o Europă aflată în pragul războiului, folosind un pașaport pe numele Karl Hettingen, venea pentru a-și asuma destinul unei țări pe care abia o cunoștea. Nici măcar cei mai optimiști dintre contemporanii săi nu și-ar fi putut imagina atunci că, peste 160 de ani, familia întemeiată de el va fi încă aici, la a cincea generație, legată definitiv de România. Dinastia venită din Europa în 1866 devenise, cu mult înainte de sfârșitul primului său secol de existență, o dinastie românească. Iar supraviețuirea ei peste războaie, exil, comunism, abolirea forțată a monarhiei și decenii de republică spune poate mai mult despre forța acestei legături decât orice formulă constituțională.

Sâmbăta trecută, în Familia Regală a României, la Palatul Elisabeta, a avut loc un eveniment de o însemnătate aparte; au fost doar câteva zeci de oameni. Nimic ostentativ, nimic disproporționat. O ceremonie modestă, dar cu acea ținută statală pe care Casa Regală a păstrat-o chiar și atunci când statul nu i-a mai recunoscut un rol constituțional. Muzică, câteva discursuri, oameni veniți din țară și din străinătate, reprezentanți ai unor instituții importante și, mai ales, o atmosferă greu de descris în termenii obișnuiți ai vieții publice românești. Era mai degrabă sentimentul unei continuități.

Pentru mine, întâlnirea a avut și ceva profund personal. Pe unii dintre cei prezenți îi cunosc de peste un sfert de secol. Pe alții îi văzusem pentru prima dată în fotografiile Regelui Mihai din anii ’80 și ’90, oameni care i-au fost alături în exil, când întoarcerea acasă părea încă foarte îndepărtată. Iar cu alții am crescut, într-un fel, împreună, având același ideal și aceeași convingere că istoria României nu putea fi reparată fără recuperarea memoriei Coroanei și fără reașezarea Familiei Regale în locul care îi aparține în societatea românească.

Pentru câteva ore, la Palatul Elisabeta, câteva zeci de oameni au făcut astfel un arc peste timp. Între exil și întoarcere. Între anii în care Regelui Mihai îi era interzis accesul în propria țară și România de astăzi. Între o Casă Regală pe care puterea de la București o considera, în 1990, aproape un pericol pentru noua ordine și o Familie Regală care, trei decenii mai târziu, primește la Palatul Elisabeta șefi de stat, diplomați, personalități ale vieții publice, reprezentanți ai societății civile și ai unor instituții fundamentale ale țării. Un centru al instituționalismului românesc și istoric, regional și european, deopotrivă.

Motivul întâlnirii avea, el însuși, o extraordinară încărcătură simbolică: treizeci de ani de la căsătoria Majestății Sale Margareta și a Principelui Radu.

În 2026, cei 160 de ani ai Dinastiei și cei 30 de ani ai cuplului regal se întâlnesc, așadar, într-o coincidență care ne obligă la mai mult decât o aniversare. Ne obligă să privim în urmă și să ne întrebăm ce a însemnat Coroana pentru construcția României și, mai ales, ce ne spune existența ei neîntreruptă despre România pe care am fi putut-o avea după 1989.

La 21 septembrie 1996, cununia lor religioasă avea loc la Lausanne, în Elveția. Nu la București. Nu la Sinaia. Nu într-unul dintre locurile istorice ale Dinastiei. România acelor ani era încă o țară care își privea propria istorie cu teamă și confuzie, iar Regelui Mihai nu îi fusese încă îngăduit să se întoarcă liber și definitiv acasă.

Treizeci de ani mai târziu, aniversarea are loc la Palatul Elisabeta.

Între Lausanne 1996 și Palatul Elisabeta 2026 încape, de fapt, întreaga poveste a revenirii Familiei Regale în societatea românească. Dar încape și o întrebare pe care România a evitat prea multă vreme să și-o adreseze cu adevărat: cum ar fi arătat țara noastră dacă, după 1989, am fi ales un alt drum constituțional?

Nu putem rescrie istoria și nici demonstra un contrafactual. Dar putem privi acești treizeci de ani. Iar cuplul regal ne oferă, poate mai limpede decât orice dezbatere teoretică despre monarhie, o oglindă a felului în care ar fi putut arăta România: mai multă continuitate și mai puțină improvizație, mai multă memorie instituțională și mai puțină reinventare a statului odată cu fiecare ciclu electoral, mai multă măsură în reprezentarea publică și o separare mai clară între reprezentarea națiunii și competiția partizană. Privind toti șefii de stat pe care România i-a avut după 1989, unii mai pregătiți pentru a servi Națiunea de la vârful său, alții de-a dreptul complet inadecvați sau distructivi, nu poti să nu te întrebi cum ar fi arătat România cu Mihai I sau Margareta în postura de Suverani și cât ar fi progresat societatea, instituțiile, țara cu ei acolo.

Aici începe, de fapt, discuția despre alternativa regalității.

În urmă cu treizeci de ani, la 21 septembrie 1996, la Lausanne, avea loc cununia religioasă a a Principesei Margareta și a românului Radu Duda. Era o Românie foarte diferită de cea de astăzi. Regele Mihai nu era încă lăsat să se întoarcă liber și definitiv în țara sa. Nunta s-a desfășurat departe de România, la Biserica Sfântul Gherasim, în prezența unor membri ai familiilor regale europene și a românilor veniți din țară și din diaspora. Serviciul religios a fost rostit în română, latină, greacă și engleză. Era pentru prima dată în istoria Dinastiei Române când primul născut al Șefului Casei Regale, viitorul prezumtiv moștenitor al Tronului – statut consfințit un an mai târziu, la 30 decembrie 1997, când se împlineau cincizeci de ani de la abdicarea forțată a Regelui Mihai – se căsătorea cu un român din afara familiilor regale. A fost o decizie curajoasă și anticipativă a Regelui și a Familiei Regale: o desprindere de vechile cutume dinastice și, în același timp, o apropiere simbolică a Dinastiei de societatea românească. Ceea ce putea părea atunci o excepție avea să devină, în deceniile următoare, ceva firesc pentru aproape toate familiile regale europene: căsătoria moștenitorilor Coroanei cu persoane din afara cercului dinastic. Privită după treizeci de ani, alegerea din 1996 capătă astfel și o semnificație instituțională: Casa Regală a României înțelegea, încă din exil, că pentru a-și păstra continuitatea trebuia să știe să păstreze tradiția, dar și să se adapteze unei lumi care se schimba.

Exista, de altfel, și un precedent european celebru. Dacă Grace Kelly, actrița americană devenită Principesă de Monaco, fusese îmbrățișată cu simpatie și admirație de o întreagă societate, de ce ar fi fost de neconceput ca Regele Mihai să accepte ca un actor român, educat, talentat și decent, să devină, într-o zi, consortul moștenitoarei sale? Dincolo de profesie sau de originea din afara cercului dinastic, esențiale erau caracterul, educația, capacitatea de reprezentare și disponibilitatea de a-și așeza propria viață în slujba unei misiuni care îl depășea. Timpul avea să arate că alegerea din 1996 nu fusese o concesie făcută modernității, ci una dintre formele prin care Dinastia însăși se pregătea pentru viitor.

Simbolul era însă și mai puternic decât gestul în sine. Mesajul era că Dinastia își lega pentru totdeauna destinul de această țară. Nu mai era o familie venită cândva din Europa pentru a întemeia și conduce statul român modern, alungată apoi de comunism, ci o dinastie definitiv românească, pregătită să revină, să renască și să-și construiască aici un nou destin. Prin această căsătorie, după aproape jumătate de secol de exil și la numai câțiva ani de la prăbușirea comunismului, continuitatea dinastică se întâlnea din nou cu România reală. Era, într-un fel, promisiunea că ruptura din 1947 nu avea să fie ultimul cuvânt al istoriei.

Treizeci de ani mai târziu, imaginea este aproape inversată. Aniversarea a fost celebrată la Palatul Elisabeta, printr-un concert și o recepție la care au participat reprezentanți ai instituțiilor și organizațiilor aflate sub patronaj regal, personalități din România și din străinătate. Corul Regal a cântat de la Bach la John Lennon, Gershwin, Elvis Presley și „What a Wonderful World”. Cu o seară înainte, fusese o cină de familie, alături de apropiați din țară și din străinătate. 

Între cele două fotografii – Lausanne, 1996 și Palatul Elisabeta, 2026 – încape, de fapt, o întreagă istorie a României postcomuniste.

Și poate încă ceva: o oglindă a unei Românii posibile.

Nu putem ști cum ar fi arătat România dacă, după 1989, istoria ei constituțională ar fi urmat un alt drum. Istoria contrafactuală nu poate produce certitudini. Putem însă compara două tipuri de conduită publică și două feluri de a înțelege instituțiile: unul supus inevitabil ciclurilor electorale și confruntării politice și unul construit, în cazul Casei Regale, în jurul continuității, reprezentării și unei misiuni asumate pe termen lung.

Tocmai aici aniversarea celor treizeci de ani dobândește o semnificație care depășește cu mult biografia unui cuplu. Acești treizeci de ani reprezintă și un experiment instituțional neobișnuit: existența și consolidarea unei Case Regale nedomnitoare în interiorul unei republici. În studiile mele, de-a lungul anilor, am numit acest fenomen „reinstituționalizarea” regalității: trecerea de la statutul unei familii tolerate cu dificultate de statul postcomunist la acela al unui actor distinct al societății, care și-a câștigat singur un rol public.

În 1990, această evoluție părea aproape neverosimilă. Casa Regală era privită de puterea instalată după Revoluție mai degrabă ca o amenințare decât ca o resursă. Regele fusese împiedicat să intre în țară. La numai șase ani distanță, fiica sa se căsătorea încă în exil. Astăzi, Familia Regală se află la Palatul Elisabeta, primește oficialități române și străine, desfășoară activități diplomatice, sociale, culturale și educaționale și este prezentă în comunitățile țării.

Această transformare nu a fost oferită cadou de nimeni. A fost câștigată.

Cercetările asupra evoluției instituției au arătat că, mai ales după 2001 și apoi după aderarea la Uniunea Europeană, Casa Regală a trecut progresiv de la condiția unei familii nedomnitoare la aceea a unui actor public distinct. În analiza ulterioară a fenomenului am arătat că instituțiile, elitele, comunitățile și societatea au contribuit, voluntar sau involuntar, la această transformare, iar regalitatea a ajuns să fie percepută inclusiv ca instrument de identitate națională și diplomație publică.

Aici se află, cred, adevărata semnificație a celor treizeci de ani.

Cuplul regal ne oferă o imagine concretă a ceea ce înseamnă continuitatea într-o societate dominată adesea de discontinuitate.

Guvernele se schimbă. Majoritățile se destramă și se reconstruiesc. Președinții își încheie mandatele. Partidele cresc și dispar. Liderii politici vin și pleacă. Aceasta este logica firească a unei democrații electorale. Dar orice stat are nevoie, dincolo de competiția politică, și de instituții, simboluri și practici care traversează generațiile.

Casa Regală a încercat să ocupe tocmai acest spațiu.

De trei decenii, cuplul regal, Margareta și Radu fac aproape același lucru, indiferent cine conduce România: primesc comunități și organizații, merg în orașele și satele țării, patronează proiecte culturale, sociale și educaționale, întâlnesc diplomați și șefi de stat, promovează România peste hotare și păstrează relațiile cu celelalte familii regale europene. Biografia oficială a Custodelui Coroanei amintește inclusiv participarea alături de Regele Mihai la turneele din perioada 1997–2007 pentru susținerea aderării României la NATO și Uniunea Europeană. Nu există aici miracole și nici instituții perfecte. Regalitatea, ca orice instituție omenească, trebuie judecată prin fapte, rezultate și capacitatea de a rămâne relevantă. Dar există ceva ce România postcomunistă a produs cu dificultate: continuitatea instituțională.

În volumul Anul Regal, publicat la jubileul celor 150 de ani ai Dinastiei, vorbeam despre legătura dintre Coroană și construcția statului român modern. Carol I a legat destinul Dinastiei de instituții, profesionalizare, educație, cultură, politică externă și modernizare. Iar una dintre ideile centrale ale acelui volum era tocmai aceea că Familia Regală poate continua, într-o formulă adaptată prezentului, dimensiunea europeană, democratică și constituțională a acestei tradiții. 

De aceea, cei treizeci de ani ai cuplului regal pot fi priviți și ca o oglindă. Nu ca demonstrație matematică a felului în care România ar fi evoluat într-o monarhie constituțională – nimeni nu poate demonstra un asemenea contrafactual –, ci ca imagine a unui alt tip de raport cu timpul și cu funcția publică.

O Românie în care șeful simbolic al statului nu ar fi depins de ciclul electoral. În care continuitatea reprezentării externe ar fi putut traversa guverne și majorități. În care instituția aflată în vârful arhitecturii simbolice a statului ar fi avut ca rațiune de existență nu victoria electorală, ci permanența. În care neutralitatea politică, memoria istorică și reprezentarea națiunii ar fi putut fi concentrate într-o instituție separată de competiția pentru guvernare.

Acestea sunt, de altfel, funcțiile pe care monarhia constituțională românească istorică le-a atribuit Coroanei. Studiile asupra sistemului constituțional de până la 1947 descriu monarhul drept element de moderare, integrare și stabilitate a sistemului politic. Asta nu înseamnă că un asemenea model ar fi eliminat conflictele, corupția, erorile sau crizele politice. Nicio formă de guvernământ nu oferă asemenea garanții. Înseamnă doar că arhitectura instituțională ar fi fost diferită.

Există însă un fapt pe care cei treizeci de ani îl fac greu de ignorat: Familia Regală a supraviețuit politic propriei aboliri.

Mai mult decât atât, a făcut-o fără putere executivă, fără partid și fără participare electorală. A revenit în societate printr-o acumulare lentă de legitimitate publică, într-un proces pe care l-am descris drept aproape unic în regiune. În 2016, un sondaj IRES citat în cercetarea mea indica 65% încredere mare sau foarte mare în Familia Regală și 85% apreciere pentru capacitatea acesteia de a juca un rol de ambasador al României. Sunt date istorice, de acum zece ani, nu măsurători ale opiniei publice de astăzi, dar ele surprind amploarea transformării produse până atunci.

De aceea, poate cea mai puternică imagine a acestei aniversări nu este una protocolară. Este distanța dintre Lausanne 1996 și București 2026.

Atunci, o nuntă regală românească avea loc în străinătate, în timp ce fostului șef al statului român îi fusese refuzată vreme de ani întoarcerea firească acasă. Astăzi, treizeci de ani mai târziu, aniversarea are loc la Palatul Elisabeta, iar în grădină români, britanici, francezi, elvețieni sau americani aniversează o minune rară și un fapt unic în instituțiile românești: o familie care e și simbolul istoriei, al continuității, tradiției, al destinului Națiunii în același timp.

Istoria are uneori asemenea ironii.

Dar dincolo de ceremonii, titluri și simboluri, rămâne întrebarea mult mai importantă pe care acești treizeci de ani o așază în fața societății românești: ce fel de instituții vrem să construim și ce așteptăm de la cei care reprezintă statul?

Răspunsul privind forma de guvernământ nu poate aparține unei familii, unui partid sau unei elite. Într-o democrație, el nu poate aparține decât cetățenilor și mecanismelor constituționale prin care aceștia își exprimă voința. Dar existența Casei Regale oferă societății românești un termen concret de comparație: un model de reprezentare publică întemeiat pe continuitate, memorie instituțională, neutralitate politică și serviciu public pe termen lung.

După treizeci de ani, acesta este poate bilanțul cel mai interesant al cuplului regal. Nu doar numărul vizitelor, audiențelor, patronajelor sau ceremoniilor. Nu doar diplomația regală și nici măcar supraviețuirea spectaculoasă a unei instituții pe care comunismul a crezut că a eliminat-o definitiv.

Ci faptul că, vreme de trei decenii, în interiorul Republicii, a continuat să existe o altă reprezentare posibilă a statului român.

Fiecare nou moment electoral, fiecare criză instituțională și fiecare blocaj politic readuc, inevitabil, în discuție o realitate pe care România postcomunistă nu a putut să o șteargă: existența alternativei regalității. Ea nu se manifestă zgomotos și nu se insinuează în competiția politică. Așteaptă în tăcere. Își îndeplinește îndatoririle fără să ceară putere, fără să revendice funcții și fără să conspire pentru a le obține. De mai bine de trei decenii, Familia Regală și-a construit tocmai acest tip de prezență publică, iar revenirea la Palatul Elisabeta, în 2001, a dat acestei continuități și un loc simbolic.

Și poate tocmai aici se află forța acestei construcții neobișnuite: este acolo fără să oblige pe nimeni la nimic. Există și funcționează într-o republică, păstrând memoria unei alte arhitecturi constituționale și oferind un termen permanent de comparație.

Regalitatea românească nu a dispărut în 1947. A fost alungată din stat, dar nu a putut fi eliminată din istorie. A supraviețuit exilului, comunismului, ostilității începutului anilor ’90 și apoi s-a întors, treptat, în societate. Fără putere executivă și fără participare la competiția electorală, și-a reconstruit o prezență prin reprezentare, diplomație publică, proiecte sociale, culturale și educaționale. Chiar reflecțiile asupra instituționalizării Casei Regale au pornit de la această situație neobișnuită: o instituție istorică ce și-a demonstrat mai întâi utilitatea publică, înainte de a solicita o consacrare juridică.

De aceea, alternativa regalității nu trebuie privită nici ca un drum simplu, nici ca o soluție miraculoasă și cu atât mai puțin ca o provocare adresată ordinii constituționale de astăzi. Este ceva mai profund: existența, în interiorul aceleiași societăți, a două experiențe istorice și a două moduri diferite de a imagina reprezentarea statului. Una întemeiată integral pe ciclul electoral; cealaltă, în tradiția monarhiei constituționale, pe continuitatea unei instituții aflate în afara competiției dintre partide. Istoric, monarhul constituțional român a fost conceput inclusiv ca element de continuitate și moderare între puterile statului.

Palatul Elisabeta pare uneori să existe tocmai pentru a ne aminti această diferență. Nu pentru a spune românilor ce trebuie să aleagă, ci pentru a păstra vie posibilitatea comparației. Cu imaginație și curaj instituțional, România poate continua să se întrebe ce dorește de la instituțiile sale, ce trebuie să dureze dincolo de un mandat și ce trebuie transmis de la o generație la alta.

Aceasta este, poate, adevărata valoare a faptului că regalitatea românească nu a dispărut niciodată: păstrează deschisă o conversație despre stat, continuitate, neutralitate și reprezentare care aparține nu numai generației noastre, ci și celor care vor veni. Forma pe care România o va da în viitor acestei moșteniri nu poate aparține decât societății și mecanismelor sale democratice.

După 160 de ani de Dinastie și după treizeci de ani de la căsătoria cuplului regal, această prezență rămâne în fața noastră: nu ca o revendicare și nu ca o somație, ci ca o posibilitate istorică. O alternativă între două moduri de a înțelege statul și timpul său.

La Lausanne, în 1996, puțini ar fi putut anticipa unde avea să ajungă acest drum. În 2026, putem măcar să-i vedem întinderea.

Trei decenii de căsătorie ai Majestății Sale Margareta și ai Principelui Radu sunt, astfel, mai mult decât o aniversare de familie. Sunt trei decenii în care România a putut privi, alături de instituțiile sale republicane, imaginea unei tradiții instituționale diferite — și a putut judeca singură ce înseamnă continuitatea, neutralitatea, memoria și datoria publică.

Iar aceasta este, în sensul cel mai profund, alternativa regalității.

Alexandru Muraru Digi24