24 aug. 2015

Alteţa Sa Serenisimă Principele Ferdinand Victor Albert Meinrad de Hohenzollern-Sigmaringen a văzut lumina zilei la Sigmaringen, la 24 august 1865, fiu al Principelui Leopold de Hohenzollern-Sigmaringen (1835–1905), pretendent la Tronul Spaniei, şi al Infantei Antonia a Portugaliei, Principesă de Bragan¢a şi de Saxa-Coburg-Gotha (1845–1913).

El a studiat la Școala Militară din Kassel, la Universitatea din Leipzig, la Universitatea din Bonn şi la Şcoala Superioară de Ştiinţe Politice şi Economice din Tübingen.

Principele Ferdinand a venit prima oară în România în anul 1881, la vârsta de 15 ani. A stat la Palatul Cotroceni, împreună cu tatăl lui, Leopold, și fratele lui mai mic, Carol. Cei trei au fost prezenți la ceremoniile Încoronării. Palatul Cotroceni, destinat de Regele Carol I pentru a fi reședința Principelui Moștenitor, va fi casa lui Ferdinand timp de 46 de ani.

La 14 noiembrie 1886, Principele Ferdinand este numit sublocotenent în Armata României, în cadrul Regimentului 3 linie. A fost ofițer al Armatei Române timp de 41 de ani, trecând în patru decenii de la gradul de sublocotenent la cel de mareșal.

Ferdinand devine oficial Principele de Coroană al României în noiembrie 1888, la 23 de ani. Va rămâne Principe Moștenitor timp de 26 de ani.

Principele Ferdinand sosește oficial în România, în uniformă de sublocotenent, la 19 aprilie 1889, și este primit la Gara de Nord de Regele Carol I și de Regina Elisabeta. La 23 aprilie 1889, Ferdinand este avansat la gradul de locotenent.

Regele Carol I face o vizită în noiembrie 1892 la Londra și Windsor, în care cere Reginei Victoria mâna Principesei Maria de Edinburg pentru nepotul lui, Ferdinand. Primește cu acea ocazie Ordinul Jartierei.

Ferdinand s-a căsătorit la Sigmaringen, în ziua de 10 ianuarie 1893, cu Principesa Maria a Marii Britanii şi Irlandei, Principesă de Edinburg și Principesă de Saxa-Coburg-Gotha.

În 1896, Principii Moștenitori Ferdinand și Maria reprezintă Familia Regală română la încoronarea Țarului Nicolae al II-lea.

Palatul Cotroceni este locul unde vor copilări Carol, Elisabeta, Mărioara, Nicolae, Ileana și Mircea, copiii Cuplului Princiar Moștenitor.

Ferdinand I a urcat pe Tron la 11 octombrie 1914 şi a domnit timp de 13 ani, până în ziua morții, 20 iulie 1927.

Domnia Regelui Ferdinand a fost marcată de două evenimente majore în istoria ţării: Primul Război Mondial şi Marea Unire ce a urmat războiului.

Ferdinand I a fost un distins militar. Înainte de venirea în România, el a fost sublocotenent în Regimentul I al gărzii regale din Potsdam. În anul 1913, Principele Moștenitor Ferdinand a condus armata română în campania din Bulgaria.

După doi ani de neutralitate, în urma deciziei din 14 august 1916 a Consiliului de Coroană, prezidat de Rege, România a intrat în război alături de Antanta (Franţa, Marea Britanie, Rusia, Italia). Regele Ferdinand va fi numit „cel Loial“ pentru că, deşi născut german şi rudă apropiată a Împăratului Germaniei, a aşezat interesul României mai presus de legătura lui de sânge şi a luptat împotriva ţării lui de origine. Profund religios, sensibil şi cu un înalt simţ moral, Regele a luat această hotărâre printr-un mare sacrificiu personal, respectându-şi astfel promisiunea de a fi „un bun român“, făcută în jură­mântul depus în faţa Parlamentului, la întronare. În preziua Consiliului de Coroană decisiv, Regele îi spunea lui Titu Maiorescu, om politic conservator filogerman, care încerca să îl convingă să nu aleagă ali­anţa cu Antanta: „După lupte teribile care s-au dat în mine, sacrific totul pentru binele patriei”.

Un sacrificiu într-adevăr regal, care a făcut-o pe Martha Bibescu să îl asemuiască pe Rege cu Sfântul Meinrad, pustnic născut în familia de Hohenzollern şi ucis pe la anul 861. Regele Ferdinand nu şi-a sacrificat pentru România numai familia, ci şi credinţa: din cauză că nu îşi botezase copiii în rit catolic, a fost excomunicat de Papă29, lucru foarte dureros pentru un catolic fervent ca el, care interiorizase perfect deviza familiei sale: Nihil sine Deo („Nimic fără Dumnezeu“). Dar, aşa cum spunea Eugen Wolbe: „Regii României se trag dintr-un neam princiar pentru care a aduce sacrificii unor valori ideale a însemnat, de când se ştiu ei, ceva ce se înţelege de la sine”.

Începutul războiului nu a fost favorabil României, care a pierdut sudul ţării şi Capitala. Familia Regală şi autorităţile statului au fost nevoite să se refugieze la Iaşi, Regele Ferdinand rămânând garanţia independenţei ţării şi sprijinul moral al soldaţilor şi al populaţiei civile afectate de înfrângere, epidemii şi foamete. În pragul dezastrului militar, renegat de familia sa din Germania şi confruntat cu moartea propriului copil, Mircea, în 1916, Regele Ferdinand nu şi-a pierdut credinţa în forţa de redresare a naţiunii sale. În Iaşii refugiului a fost creată Fundaţia „Regele Ferdinand I”.

Sprijinul misiunii militare franceze conduse de generalul Berthelot a dus la refacerea armatei române, care şi-a demonstrat eroismul, sub comanda generalilor Alexandru Averescu şi Eremia Grigorescu, în bătăliile de la Mărăşeşti, Mărăşti (11/24 iulie 1917) şi Oituz. Regele nu a ratificat pacea separată cu Puterile Centrale (semnată la 24 aprilie/7 mai 1918), soluţie la care apelase guvernul de la Bucureşti din cauza pierderii sprijinului Rusiei, ce intrase în zodia revoluţiilor. Mersul războiului a schimbat însă soarta României, aducându-i victoria şi alipirea provinciilor istorice aflate în afara Statului român. Regele rămăsese, pe tot parcursul războiului, alături de armata sa, prin desele vizite pe front şi repetatele încurajări şi promisiuni în legătură cu schimbările majore care aveau să fie înfăptuite, după încheierea conflictului. La 13 august 1917, într-o proclamaţie adresată armatei şi poporului, Regele spunea: „Oricât am suferi, trebuie să urmăm soarta şi să asigurăm menirea neamului nostru.“31 Încă de la 26 septembrie 1916, Regele instituise cel mai înalt ordin militar de război din România, Ordinul „Mihai Viteazul“.

După război, Ferdinand I, supranumit şi „Întregitorul“, a văzut împlinirea visului românilor, prin unirea succesivă a Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei cu Ţara. În urma prăbuşirii Imperiului ţarist, Sfatul de la Chişinău a votat, la 27 martie/9 aprilie 1918, cu 86 de voturi pentru, 3 contra şi 36 de abţineri, alipirea Basarabiei la România, act confirmat prin decretul regal din 10 aprilie 1918. Se împlinea astfel dorinţa patrioţilor români din Basarabia, reprezentaţi de figuri ca Pantelimon Halippa, Ion Pelivan sau Ion Inculeţ. La 15/28 noiembrie 1918, Congresul General al Bucovinei, din Cernăuţi, vota alipirea Bucovinei la România, act confirmat de Regele Ferdinand, prin decretul regal din 19 decembrie 1918; printre fruntaşii unionişti din Bucovina s-au aflat: Iancu, cavaler de Flondor, Sextil Puşcariu, Dionisie Bejan, Ion Nistor. Adunarea Naţională de la Alba Iulia, la care au participat 1.228 de delegaţi şi au asistat peste 100.000 de români, a exprimat vocea naţiunii. La 18 noiembrie/1 decembrie 1918, se hotăra unirea Transilvaniei, Banatului, Crişanei, Sătmarului şi Maramureşului cu Ţara, act confirmat de Rege, prin decretul regal de la 13 decembrie 1918; dintre personalităţile care au lucrat pentru unirea Transilvaniei cu Ţara, amintim numele unor Iuliu Maniu, Alexandru Vaida-Voevod, Gh. Pop de Băseşti, Vasile Goldiş, Ştefan Cicio Pop, Ion Flueraş, Theodor Mihali, Aurel Vlad. Toate cele trei alipiri au fost ratificate de Parlamentul României, la 31 decembrie 1919.

La Versailles, pe data de 28 iunie 1919, România semna Tratatul de Pace cu Germania. Au urmat tratatele cu Austria (Saint Germain-en-Laye, 10 decembrie 1919), Bulgaria (Neuilly-sur-Seine, 27 noiembrie 1919), Ungaria (Trianon, 4 iunie 1920) şi Turcia. După Conferinţa de Pace de la Paris, România Mare beneficia de recunoaşterea majorităţii statelor lumii.

La 15 octombrie 1922, la Alba Iulia, Ferdinand este încoronat Rege al tuturor românilor, alături de Regina Maria. În timpul slujbei oficiate de Patriarhul Miron Cristea au fost sfinţite coroanele (vechea Coroană de Oţel a Regelui Carol I, pentru Ferdinand, şi o coroană nouă, din aur, pentru Maria) şi binecuvântaţi Suveranii. Afară, Regelui şi Reginei li s-au aşezat pe umeri purpura şi hermina, iar pe creştet, coroanele. Încoronarea a fost urmată de 101 salve de tun şi de ovaţiile asistenţei. În discursul său, Regele Ferdinand a spus:

Punând pe capul meu, într-această străveche cetate a Daciei romane, coroana de oţel de la Plevna, pe care noi şi glorioasele lupte au făcut-o pe veci coroana României Mari, mă închin cu evlavie memoriei celor care, în toate vremurile şi de pretutindeni, prin credinţa lor, prin munca şi prin jertfa lor, au asigurat unitatea naţională, şi salut cu dragoste pe cei care au proclamat-o într-un glas şi o simţire, de la Tisa până la Nistru şi până la Mare.

Domnia Regelui Ferdinand a adus consolidarea rapidă a ţării, prin unificarea administrativă, proclamarea sufragiului universal, egal, direct şi secret (până atunci se votase pe baza colegiilor cenzitare, aşadar în funcţie de avere) şi reforma agrară din 1921. Legea pentru reforma agrară, din 17 iulie 1921, prevedea exproprierea marilor moşii şi împroprietărirea combatanţilor din Marele Război, a invalizilor, văduvelor şi orfanilor de război şi a ţăranilor fără pământ. În urma acestei reforme radicale, mica proprietate agricolă a devenit predominantă în România. Nu trebuie uitat că această reformă a fost promisă de Rege soldaţilor în timpul războiului, ea putând fi aplicată datorită votului unui Parlament dominat de marii proprietari funciari. Caz unic în istorie, o reformă agrară de o asemenea amploare a fost făcută de înşişi proprietarii terenurilor.

În iunie 1925 era votată legea pentru unificare administrativă. Punerea împreună a unor provincii cu moşteniri administrative şi cu mentalităţi atât de diverse nu a fost un proces simplu, dar rapiditatea cu care România a atins o omogenitate administrativă, la doar câţiva ani de la Marea Unire, reprezintă o performanţă notabilă.

Cea mai importantă operă legislativă din timpul domniei Regelui Ferdinand rămâne, desigur, noua Constituţie, publicată în Monitorul oficial la 29 martie 1923 şi care înlocuia vechiul act fundamental de la 1866, oferind noii Românii un cadru stabil de dezvoltare.
În domeniul politicii externe, fundamentală a fost obţinerea recunoaşterii României Mari. După război, diplomaţii români au lucrat pentru crearea unei reţele de alianţe regionale care să aducă stabilitatea în Europa centrală şi sud-estică: Mica Înţelegere formată din România, Cehoslovacia şi Iugoslavia (1921) şi Înţelegerea Balcanică formată din România, Iugoslavia, Grecia şi Turcia (1934). Deloc neglijabil este rolul României în stăvilirea bolşevizării acestei părţi a Europei, prin înlăturarea de la putere a regimului Bela Kun de la Budapesta (în 1919, România răspundea atacurilor maghiare şi ocupa Budapesta, la 13 august; retragerea a avut loc începând cu 16 noiembrie).

În timpul domniei Regelui Ferdinand, viaţa politică românească a fost dominată de Partidul Naţional Liberal, al cărui şef necontestat, Ion I.C. Brătianu, a fost cel mai apropiat colaborator al Regelui şi unul dintre artizanii Marii Uniri. După alipirea Transilvaniei, PNL avea să fie concurat de Partidul Poporului al mareşalului Averescu şi de Partidul Naţional Ţărănesc, moştenitorul Partidului Naţional din Transilvania.

În literatură s-au remarcat, în această perioadă, Liviu Rebreanu, Mihail Sadoveanu, Ionel Teodoreanu, Cezar Petrescu, Camil Petrescu, Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Vasile Voiculescu, Ion Pillat, Al. Philippide. Lumea culturală românească a fost animată de dezbaterea dintre „modernişti“, care pledau pentru necesitatea continuării drumului României conform modelelor oferite de Occident (adepţi ai acestui curent au fost Eugen Lovinescu, Ştefan Zeletin sau Garabet Ibrăileanu), şi „tradiţionalişti“, care puneau accent pe necesitatea conservării şi dezvoltării specificului românesc (printre promotori, Nichifor Crainic şi Lucian Blaga).

Pecetea Regelui era expresia statalităţii, a identităţii naţionale. Unirea a fost o alăturare de populaţii cu aceeaşi identitate, o sublimă punere laolaltă culturală, de conştiinţe şi de voinţă. Totuşi, evenimentul nu ar fi avut împlinire statală fără parafa şi existenţa instituţiei Coroanei. Şeful statului era, în modelul acela de leadership, un om în care se încarnau identitatea şi statalitatea. În acest sens, istoria modernă a României a oferit Europei doi lideri-model: Carol I şi Ferdinand I. De fapt, se poate spune şi contrariul: Europa a fost cea care i-a dăruit, pe cei doi, României.

Fiecare ţară europeană a primit Unirea în conformitate cu interesele proprii. Casele Regale europene au avut întotdeauna legături indisolubile, dar interesul ţării lor a primat mereu. În deciziile de după 1918, o importanţă majoră au avut cancelariile prezidenţiale sau guvernamentale. Vizitele Reginei Maria la Clemenceau şi la Raymond Poincaré sunt un exemplu edificator. În acest „concert“, rolul Caselor Regale, deşi important, nu a fost primordial. De altfel, 1918 a fost începutul sfârşitului Coroanelor imperiale europene.
Performanţa politică a Marii Uniri a fost posibilă prin manifestarea, la momentul potrivit, a unor virtuţi publice de care avem aceeaşi nevoie şi în prezent. Considerăm că anul 1918 a fost una dintre şansele istorice ale României, tot aşa cum a fost şi anul 2007. În 1918, România, în afara fericirii istorice de a se vedea întregită, a avut de făcut faţă unor realităţi dramatice: în război murise o zecime din populaţia ţării (mai ales bărbaţi tineri), pe teritoriul naţional funcţionau patru sisteme administrative, patru monede diferite şi patru sisteme diferite de învăţământ. Cu toate acestea, în numai zece-cincisprezece ani, România a ajuns din urmă Belgia şi Elveţia. A fost un moment de inspiraţie şi de concentrare a energiilor, binefăcător şi productiv.

Deşi discret şi reţinut, Ferdinand I a acceptat să reprezinte personal România, în câteva vizite europene. Regele şi Regina au vizitat Polonia în iunie 1923, iar în anul 1924 suveranii au efectuat patru vizite oficiale în Europa Occidentală: Franţa, în luna aprilie, în luna mai, Elveţia (au fost primii monarhi care au vizitat sediul proaspăt înfiinţatei Ligi a Naţiunilor de la Geneva), Belgia şi Marea Britanie.

Una dintre marile dureri ale Regelui a fost incapacitatea fiului său celui mare, Principele Carol, de a pune interesele naţionale şi dinastice deasupra pasiunilor. În cele din urmă, Ferdinand l-a desemnat ca urmaş la Tronul României pe nepotul său, Mihai. Într-o scrisoare trimisă, la 15 iulie 1927, preşedintelui Consiliului de Miniştri, Regele îşi exprima ultima  dorinţă: aceea ca Mihai să-i urmeze la Tron, ajutat de Principele Nicolae, ca Regent. Ferdinand îl ruga pe fiul său cel mare, Carol, să respecte situaţia creată prin însăşi renunţarea lui la drepturile dinastice.

Regele Ferdinand a avut capacităţi care l-ar fi putut predispune unei vieţi discrete, de savant. Era un pasionat botanist, care îi surprindea, cu analizele sale pertinente, chiar şi pe specialiştii în domeniu. Om de o vastă cultură, nu făcea caz de ceea ce ştia, dintr-o delicateţe ieşită din comun. Cunoştea mai multe limbi, printre care greaca veche şi ebraica. Învăţase şi limba română, încă din timpul studenţiei. Îi plăcea mult să călătorească şi să vâneze. Îl preocupau heraldica, numismatica, filatelia. Nu agrea protocolul şi prefera discuţiile pe teme de istorie, biologie sau filologie. A fost protector şi preşedinte de onoare al Academiei Române, iar în 1905 a fost ales preşedinte al Societăţii de Turism Român.

Regele Ferdinand I moare, după o lungă suferinţă, în ziua de 20 iulie 1927, la ora două şi cincisprezece minute, la Sinaia, în vârstă de aproape şaizeci şi doi de ani, cu Regina Maria şi patru dintre copii alături36. Câteva decenii mai târziu, în aceeaşi zi a anului 1983, avea loc căsătoria civilă a Principesei Elena, fiica Regelui Mihai, cu Leslie Robin Medforth-Mills. Funeraliile naţionale ale Regelui Ferdinand au fost un eveniment la care au participat mulţi români. Ei şi-au arătat, astfel, iubirea şi recunoştinţa pentru suveranul lor „cel Loial“. Ferdinand I este îngropat la Curtea de Argeş, alături de unchiul şi mătuşa lui. La serviciul religios de la Curtea de Argeş au participat, în ziua de 24 iulie 1927, 40.000 de oameni. La puţin timp după suveranul pe care îl slujise cu credinţă avea să se stingă şi Ion I.C. Brătianu, unul dintre cei mai importanţi oameni de stat din istoria României.

În 1914, la venirea pe Tron a Regelui Ferdinand, România avea 7.7 milioane de locuitori şi un teritoriu de 137 000 km2. La moartea lui, ţara număra 17,1 milioane de locuitori şi se întindea pe 295 049 km2. Paradoxurile istoriei şi Providenţa au decis ca acest principe discret şi cultivat să înfrunte un război mondial, să facă alegeri dureroase, să treacă prin boli grele şi chiar prin atentate puse la cale de bolşevici. Tot Providenţa a vrut însă ca Regele Ferdinand să-şi întregească ţara şi să fie încoronat Rege al tuturor românilor. În Oameni care au fost, Nicolae Iorga scria: „Cel mai mare moment din istoria noastră va rămâne legat de numele lui.“

De numele Regelui Ferdinand va rămâne legată realitatea simplă şi perenă a singurei măreţii care rezistă: măreţia prin bunătate.

Şi tot de numele Regelui Ferdinand I al României se va lega, întotdeauna, conştiinţa datoriei împlinite:

Când am luat moştenirea întemeietorului României moderne, am făgăduit înaintea reprezentanţilor naţiunii că voi fi un bun român; cred că m-am ţinut de cuvânt. Grele au fost timpurile, mari au fost jertfele, dar strălucită a fost răsplata; şi astăzi pot spune, cu fruntea senină: faţă de Dumnezeu şi faţă de poporul meu, am conştiinţa curată.

(Fragment din volumul “Coroana Română”, publicat de Editura Curtea Veche în anul 2008).