18 dec. 2017

16 decembrie 1989. La Timișoara începea revoluția anticomunistă. O zi de decembrie mai caldă, parcă, decât ar fi trebuit să fie.  Și, într-o lume cenușie care părea a fi de neschimbat, ternă și eternă, a renăscut speranța.

Au trecut 28 de ani. Cu bune, cu mai puțin bune. Cu bucurii și cu necazuri. Dar au fost 28 de ani în care speranța aceea născută în decembrie 1989 a fost, încet dar sigur, îngropată. Revoluția anticomunistă, știm astăzi, nu a reușit. Am înlăturat un dictator, dar am păstrat, cumva, un sistem.  Am închis ochii la ceea ce ar fi trebuit să facem: reînnodarea cursului istoriei noastre de la momentul întreruperii acestuia, tot dintr-un decembrie – acel 30 din 1947. Și am preferat să ne lăsăm amăgiți de aceeași oameni care ne conduceau de mai bine de 40 de ani și care, peste noapte, s-au transformat în exponenții democrației și ai libertății. „Transformat”, de fapt, este incorect spus; și-au luat, doar, această mască. Iar noi i-am crezut, fără să încercăm să vedem ce este în spatele măștii. E vina noastră că am acceptat aceste lucruri, e vina noastră că nu am deschis ochii, e vina noastră că nu am reușit mai mult.

Lumea merge inevitabil înainte și, tot inevitabil, mergem și noi înainte cu ea. Dar mersul nostru nu este așa cum ar trebui să fie. Înaintăm prea încet, ne poticnim prea des, mai mergem și  în cerc, mai mergem și înapoi. Și toate acestea pentru că revoluția anticomunistă din 1989 nu a reușit. Sau, cel puțin, nu încă.

„Lumea de mâine nu poate exista fără morală, fără credință și fără memorie” ne transmitea Majestatea Sa Regele Mihai. Acestea sunt lucrurile pe care ar fi trebuit să le recuperăm după 1989. Acestea sunt, însă, și singurele lucruri pe care nu le-am recuperat. Mentalitățile ne sunt aceleași, ne-am pierdut încrederea că putem schimba lucrurile în bine și nu ne cunoaștem istoria; refuzăm să recunoaștem greșelile trecutului, astfel încât suntem predispuși să le repetăm mereu și mereu, parcă la nesfârșit.

Și așa au trecut 28 de ani. Un timp în care am fi putut să fim altfel. Un timp în care am fi putut să fim altundeva. Un timp în care am fi putut să învățăm trecutul, să credem în prezent și să avem speranță în viitor. Dar cum nimic din toate acestea nu s-a întâmplat, am avut nevoie de un nou impuls. De o scânteie care să ne ajute să mergem mai departe.

Iar scânteia aceasta a venit, învăluită în lacrimi, într-o tristă zi de decembrie: Majestatea Sa Regele Mihai I al României nu mai este. Regele nostru a trecut la cele veșnice. A plecat trist, cu așteptarea în suflet, lăsându-ne să conștientizăm și mai triști tot ceea ce am ratat în 28 de ani.

Dar, o dată cu plecarea Regelui, ceva miraculos a început să se întâmple. Prin toți porii României a început să se respire Istorie. Lucrurile pe care timp de 70 de ani le-am trecut sub tăcere sau le-am mistificat au început să iasă la iveală. Adevărul a început să fie spus, propagat, recunoscut, asumat. 

Până și cei mai aprigi contestatari ai Regelui – sau, mai bine zis, ai Legitimității Majestății Sale – și-au plecat capul în fața staturii impresionante care a ieșit la iveală acum, la sfârșit. Cei care îl alungau din țară cu ani în urmă vorbesc acum despre El ca despre un erou. Cei care îi interziceau să ne fie alături, astăzi îl plâng. Iar lacrimile lor s-ar putea să fie chiar sincere; poate nu atât pentru Rege, cât pentru greșelile din trecutul lor. Căința aceasta târzie vine pentru un păcat care a fost iertat de Rege deja cu mult timp înainte; chiar dacă „a ierta nu înseamnă a uita”.

Dar, mai impresionantă decât orice reacție a oricărui oficial, fie el admirator sau contestatar, a fost reacția poporului. Reacția celor mulți și tăcuți. A celor care au acoperit ultimul drum al Majestății Sale cu flori. A celor care, neștiind cum să își arate aprecierea, au aplaudat și au scandat numele Regelui, ca la o revenire triumfală. Și a celor care, din întreaga țară, timp de trei zile s-au îndreptat spre Palatul Regal pentru a lăsa o floare, un mesaj, sau pentru a aprinde o lumânare. Care au stat, mii și mii, zi și noapte, ore în șir la coadă doar pentru a se închina câteva secunde în fața catafalcului Majestății Sale. Acea coadă tăcută și înlăcrimată, care înconjura întreg Palatul Regal într-un priveghi fără precedent, a arătat că oamenii sunt dornici să se exorcizeze de tot răul care s-a acumulat în noi în lungii ani în care l-am ținut departe pe Majestatea Sa. „Viața mea a fost o lungă și loială așteptare”, spunea Regele. Miraculos este faptul cum românii pe care Regele i-a iubit atât de mult veneau și se așezau la aceeași coadă, fie ei copii sau bătrâni, oameni simpli sau vedete din diferite domenii; veneau pentru șase ore, șapte ore, zece ore de așteptare sau poate chiar mai mult, pentru a putea ajunge două-trei secunde în fața unui sicriu. Veneau de parcă, prin așteptarea lor cumulată, ar fi încercat să recupereze în trei zile zecile de ani de așteptare loială ai Regelui lor.

Iar acești oameni – care au făcut un (poate) mărunt, dar semnificativ, sacrificiu pentru a-și aduce un ultim omagiu Regelui – au dovedit că deși a murit poate cel mai bun Rege pe care l-am fi putut avea vreodată, plecarea lui a fost prețul reînvierii speranței noastre.

Pentru această dovadă de respect, iubire și căință a fost nevoie de un paradox: întoarcerea acasă a Regelui, concomitent cu despărțirea Sa de noi. O despărțire care ne-a arătat că întreaga lume a fost alături de noi în pierderea noastră.  O despărțire care ne-a arătat cele mai importante Familii Regale ale lumii alături de Familia Regală a României. O despărțire care ne-a arătat că avem în continuare, în Coroana României, reperul moral la care să tindem, că avem în cine să credem și că memoria a început să ne revină.

Depinde doar de noi să ducem mai departe miracolul acestui decembrie, să nu lăsăm să se stingă scânteia pe care Majestatea Sa Regele Mihai ne-a oferit-o. Să facem, în perioada gri pe care o traversăm, ceea ce au făcut înaintașii noștri la 1866. Chiar dacă elitele politice actuale nu se pot compara cu cele din urmă cu un secol și jumătate, depinde de noi să readucem România pe drumul ei firesc, oferindu-i acel unic factor de echilibru care este Coroana Regală – o coroană care „nu este un simbol al trecutului, ci o reprezentare unică a independenței, suveranității și unității noastre. Coroana este o reflectare a Statului, în continuitatea lui istorică, și a Națiunii, în devenirea ei. Coroana a consolidat România prin loialitate, curaj, respect, seriozitate și modestie”.

Majestatea Sa Regele Mihai I al României, a făcut în decembrie 2017 încă un sacrificiu care se adaugă multelor sacrificii pe care le-a făcut în cei 96 de ani pe care ni i-a dedicat în întregime. De data aceasta, sacrificiul suprem: despărțindu-se de noi, ne-a oferit șansa unui nou început.

La 16 decembrie 1989 a început Revoluția. După 28 de ani, revoluția poate să învingă.

16 decembrie 2017. Funeraliile Majestății Sale Regelui Mihai I al României. O zi de decembrie mai caldă, parcă, decât ar fi trebuit să fie.  Și, într-o lume cenușie care părea a fi de neschimbat, ternă și eternă, a renăscut speranța.

Articol de Flavius Boncea.