02 aug. 2011

de Principele Radu al Romaniei

Pentru depasirea situației in care se afla Romania de astazi este util sa scrutam trecutul recent si sa nu ne limitam doar la detaliile, la faptele si stirile, uneori, zapacitoare, ale prezentului. In decembrie 1989, Romania s-a indreptat, ca toate tarile din zona, spre democratie. Dupa douazeci si doi de ani de efort, uneori incununat de succes, ne dam cu totii seama ca viata democratica si legislatia europeana nu sunt de ajuns pentru ca tara noastra sa fie cu adevarat libera si democratica. Ce anume lipseste?

Lipsesc institutiile, comportamentul public si profesionalismul. Cand, in decembrie 1947, Regele era gonit, odata cu el nu a plecat doar monarhia. A plecat competenta, au plecat la Canal specialistii din toate domeniile publice, au fost demolate complet institutiile Statului.

Ele nu au revenit, odata cu democratia, in 1989. De aceea, astazi asistam la un fenomen paradoxal: avem democratie, avem un inceput de prosperitate, o economie libera, dar avem domnia bunului-plac, in loc de forta institutionala, avem dispret pentru Constitutie, in loc de etica, avem scurt-circuitarea legii pe diverse cai democratice, avem lipsa de respect si incredere si, mai ales, avem 20% din populatie care prefera sa stea departe de Romania puternicilor de astazi. Oamenii sunt dezamagiti nu de saracie sau de criza economica, ci de liderii lor. Romanii nu sunt mandri, nu au incredere, nu au sentimentul ca are cineva grija de ei. Afectiv si moral vorbind, Romania este un mare orfelinat in care gasesti de toate. Criza institutionala, ca si criza morala si cea a mijloacelor politice nu sunt doar o caracteristica a Romaniei. La un alt nivel si intr-un alt context, crizele sus-numite sunt prezente si in Franta, Germania, Italia, chiar si in Marea Britanie.

Casa Regala este coloana vertebrala istorica a Statului roman modern, ea a dat patru sefi de Stat si a continuat sa reprezinte garantia valorilor europene si perene in context national si statal. Romania a fost asezata si mentinuta la locul ei european de regi. Generatia a cincea, a Principesei Mostenitoare, va continua acest efort pana la sfarsitul zilelor.

Candidatura mea la Instituția Presedintelui Romaniei, acum doi ani, nu a intentionat inlocuirea unui om cu un altul, ci corectarea sistemului pagubos de pana acum, in care primul politician al tarii devine presedinte, lucru aflat in ascutita contradictie cu Constitutia Romaniei. Presedintele roman reprezinta statul, nu il conduce. Rolul politic il are prim-ministrul. De aceea, este normal ca un sef de partid sa lupte sa castige alegerile parlamentare, nu prezidentiale. Astfel, el poate avea majoritate parlamentara si dreptul de a forma Guvernul. Toate acestea sunt limpede spuse in Constitutie. Din cauza obsesiei ceausiste, care este inca prezenta in mintile politicienilor, ca un fel de complex de inferioritate dificil de inlaturat, toata lumea crede ca suprema satisfactie politica este sa devii presedinte. Majoritatea politicienilor ignora evidenta ca presedintele nu are niciun mijloc constitutional, financiar sau administrativ de a conduce politic tara. Daca o face, totusi, este prin incalcarea crasa a Constitutiei. Oamenii de rand – societatea romaneasca profunda – au inteles foarte bine acest lucru de la mine, in timpul campaniei, in toate comunitațile locale din țara. De aceea am astazi multi sustinatori. Oamenii cu putere, adica cercul relativ restrans al politicienilor, marilor oameni de afaceri si media centrala, au ramas imuni la propunerea mea. Nu au inteles-o si nu au avut nevoie de ea. Poate ca pentru ei a fost prea devreme.

Afirmațiile mele critice la adresa vieții publice si a vieții politice nu sunt facute de pe o pozitie politica, ci de pe o pozitie statala. Nu am fost niciodata (lucru foarte greu de inteles astazi) adeptul unei anume doctrine politice. Am colaborat bine si cu crestin-democratii, si cu socialistii, si cu liberalii, din 1997 incoace. Niciodata nu am exprimat pareri (bune sau rele) asupra deciziilor lor politice. De aceea am si reusit sa stau alaturi de ei mai bine de un deceniu.

I-am criticat atunci cand, prin comportamentul lor public, afectau sau compromiteau democratia si institutiile pe care le serveau. Una este sa stai in Parlament si sa te lupti politic (lucru perfect justificat si chiar laudabil) si alta este sa-ti bati joc cu primitivism, grosolanie si brutalitate de institutia pe care o conduci, numai fiindca asa crezi tu ca poti sa-ti arati forta. De altfel, mulți dintre politicienii Europei de astazi fac grava confuzie intre scop si mijloace. Ei cred ca, daca-ti petreci viata fiind mai iute decat rivalii tai, daca manevrezi, manipulezi, smecheresti si uneltesti, esti tare. De fapt, nu esti. Cei mai multi vor iesi din istorie in ziua in care vor iesi pe usa, din biroul primit cu chirie de la istorie.

Minciuna si manipularea isi gasesc inca loc in spațiul public, uneori chiar si atunci cand lovesc in tradiția si istoria Romaniei. Pentru ca o societate fara institutii, fara etica si fara respect al profesionalismului si al valorilor este o societate vulnerabila, slaba, ambigua. Este usor de manipulat o tara care, in loc de autostrazi, are bancuri despre autostrazi. Este usor de ținut in urma o tara in care inculpatii vorbesc despre suprematia justitiei, in care securismul condamna comunismul. Ironia sortii este ca noi am crezut acum doua decenii ca democratia va rezolva totul. Nu este asa, dupa cum se vede.

Kennedy spunea, de altfel: “Democratia este un mod de guvernare foarte grea. Ea cere insusirile cele mai inalte de disciplina si stapanire de sine, vointa de a face sacrificii in interesul general si educatie.”

Educația, in citatul lui Kennedy, nu se refera doar la erudiție sau politețe. Exista un anume reflex comportamental fața de etica instituționala, necesar pentru a exersa democrația. El se poate dobandi doar prin exercițiu public si prin corecta ințelegere a importanței respectului fața de instituții. Dar nu numai politicienii cu funcții administrative au nevoie sa invețe corecta raportare la instituții, ci si societatea civila.

Totodata, citatul lui Kennedy se refera la absolut necesarul simț al datoriei, fara de care democrația nu poate fi pusa in practica. Altruismul si simțul raspunderii nu pot fi obligatorii prin lege, nici explicate prea mult. Iresponsabilitatea de a considera chestiuni vitale pentru prezentul romanesc datoria “altcuiva”, nu se stie bine cine, este o practica paguboasca si falimentara.

Am participat acum doi ani la un congres internațional dedicat economiei, energiei si mediului inconjurator. Organizația neguvernamentala – gazda nu ar fi reusit nicidecum sa duca la bun sfarsit un eveniment de asemenea amploare (400 de participanți din 40 de țari), daca nu ar fi beneficiat de un puternic, generos si respectuos sprijin din partea oamenilor de afaceri si a elitei intelectuale. Vad dificil de realizat un astfel de eveniment la Bucuresti. Daca, prin absurd, ar exista in Romania o organizație care ar dori sa puna impreuna 400 de personalitați din Asia si Europa pentru a discuta chestiunile fundamentale ale regiunii (conflictele, energia, economia si saracia), primele piedici ar veni chiar de la elita bucuresteana. Ar incepe intrigile, orgoliile, meschinariile si tradarile.

In cosmopolitul oras in care a avut loc acea conferința internaționala exista o mare forța intelectuala. Acolo se afla o rafinata elita universitara, diplomatica, stiințifica si artistica. Tot acolo se afla o uriasa parte a potențialului economic al țarii, reunind companii private al caror volum de producție anuala este egal cu PIB-ul unor țari din Uniunea Europeana.  In aceste condiții, solidaritatea elitei intelectuale si economice fața de buna guvernare, fața de promovarea intereselor fundamentale ale statului si ale națiunii joaca un rol esențial in devenirea oricarei țari democratice, mai ales in secolul XXI.

Am ascultat odata vorbind public un om de afaceri din Asia, care a ținut o cuvantare de o elevație rara. El a descris cele trei surse de amenințare a lumii contemporane: conflictul religios, conflictul etnic si saracia; a facut-o cu atata distincție, erudiție si masura, incat ar fi putut sta alaturi de orice academician al lumii. El a propovaduit iubirea si toleranța, asa cum ar fi facut-o orice episcop de pe mapamond. Și, in fine, a pus in valoare pacea si democrația, asa cum ar fi facut un om de Stat.

In contrast cu luarea de cuvant a omului de afaceri asiatic, am ascultat, de curand, o alta intervenție, a unui analist politic european. Analiza lui era inteligenta, informata si avea aplomb. Cu o singura excepție, totul a fost in ordine: in cuvantul lui de la tribuna congresului, analistul a spus ca, daca Republica Elena ar fi fost o companie privata, ea ar fi intrat astazi in faliment. Aceasta afirmație a revoltat o reprezentanta a Greciei din sala, care a protestat cu voce tare.

Nu este pentru prima oara cand constat cu parere de rau ca lipsa de respect si proasta ințelegere a noțiunilor de Stat, națiune si instituție publica sunt caracteristice personalitaților societații civile, nu neaparat politicienilor care guverneaza.

Problemele actuale ale Greciei sunt de notorietate publica. Dar comparația unui Stat cu o companie privata este nu numai un gest deplasat, dar si unul periculos. Oricat de mult ar depinde lumea de astazi de economie si finanțe, Statul si națiunea se definesc altfel decat o societate comerciala, iar acest adevar ar trebui sa fie afirmat cu tarie mai ales de catre oamenii cu carte. Ei sunt primii care au nevoie sa se faca aceasta distincție, altminteri libertatea lor intelectuala, ca si cea a tuturor locuitorilor cetații este pusa in pericol la fel de mult cum ar fi daca țara s-ar afla sub dictatura politica sau militara.

De altfel, unul dintre motivele pentru care democrația are astazi slabiciuni este tocmai acela ca instituțiile sunt tratate adesea precum mosii personale. Iar de aceasta meteahna sufera nu numai politicienii, ci si oameni cu putere culturala sau economica.

De la lansarea, in anul 2009, a devizei „Romania, altfel”, am fost adesea intrebat in ce masura este posibila realizarea unei altfel de Romanii. Este posibil, in masura in care Romania va redobandi instinctul binelui. Viziunea noastra pe treizeci de ani are deja trei ani de la lansarea publica. Anumiti pasi s-au facut. Societatea romaneasca nu este lipsita de instinctul binelui, nici de bun-simt. De exemplu, in anumite comunitati locale lucrurile merg destul de bine. Economia privata are instinct prin definitie. Intelectualitatea anonima, zecile de mii de oameni cu carte din orase, orasele si comune sunt cat se poate de buni europeni.

Dar, asa cum spuneam in titlu, la nivelul elitei si la cel superior al carmuirii este o grava carenta de moralitate, instinct al binelui, generozitate, simt de raspundere si demnitate. Fara lideri, Romania nu poate pune in practica nicio viziune. Nici pe treizeci de ani, nici pe mai putin. Casa Regala are rolul de a inspira, de a reprezenta, de a incuraja si de a atrage atentia. Nu este nici responsabilitatea noastra si nu este nici in puterea noastra de a construi kilometri de autostrazi, de a administra cu  etica si cu respect instituțiile sau de a promova in presa o poziție corecta fața de rostul instituțiilor statului. Toate acestea sunt in puterea societații civile, a acelor oameni de cultura, de afaceri, de presa care pot, prin generozitate si simț al datoriei, sa completeze binefacator carmuirea politica.