15 iul. 2011

de Principele Radu al Romaniei

Emiratele Arabe Unite, ca si Republica Populara Chineza, nu corespund termenului de democratie, asa cum il defineste spatiul politic al Uniunii Europene. Au insa doua lucruri in comun: o serie de initiative si de libertati economice, in absenta democratiei de tip euro-atlantic, care au dus la prosperitate; si lideri care au provocat, cu viziune si program, o dezvoltare iesita din comun, de fapt fara precedent in istoria regiunii lor si a lumii. Iar fenomenul devenirii (numit in politica si in economie ‘dezvoltare’) acestore tari, nu are legatura doar cu economia si cu politica, ci si cu proiectia vizionara si responsabila a statorniciei natiunii, la scara istorica.

In Romania, marea realizare din 1989 incoace a fost dobandirea unui cadru democratic. Este, desigur, fundamental. Fara aceasta rasturnare de sistem nimic nu ar fi posibil, astazi si maine. Dar instinctul constructiei durabile intarzie sa apara la noi in tara. Mai ales in comportamentul celor cateva mii de oameni care alcatuiesc establishment-ul politico-administrativ.

Am vizitat China si Emiratele Arabe Unite. In ambele societati, freamatul dezvoltarii este aproape palpabil, nimic nu este intamplator, totul este prevazut, masurat, exploatat economic, adus la zi, conectat la prezent si proiectat spre viitor. Stiu ca sistemul lor politic nu este de invidiat si nici acceptabil in ori comparabil cu Uniunea Europeana. Stiu si faptul ca o dezvoltare atat de accelerata in ultimii treizeci de ani are aspecte negative si comporta riscuri. Nu pot fi ignorate minusurile acestor societati. Dar rezultatele sunt incredibile. China a scos din starea de saracie, in numai trei decenii, mai bine de 400 de milioane de oameni, performanta fara egal in intreaga istorie a omenirii. O dezvoltare exceptionala are si Malaezia sau Singapore ori, in spatiul Golfului, Qatar. Nu trebuie, desigur, uitate problemele si criticile aduse unora dintre aceste tari, astazi, la scara internationala. Uneori cresterea economica din ultimele doua decenii s-a facut cu pretul abandonarii unor principii pe care Europa le considera de neinlocuit. Exemplul dat de mine se refera la puternicul simt al dezvoltarii de lunga durata, al stabilitatii si continuitatii.

Generatia actuala a administratorilor politici ai Romaniei nu pare tentata de viziuni institutionale si nici de proiectii strategic-economice. Acestea ar aduce stabilitate si forta, ar servi securitatea nationala. Formati la o scoala care ii invata ca sensul puterii este efortul de a o pastra, ei adesea nu construiesc nimic, in afara de mecanisme care sa-i tina ‘pe val’. In Romania, dupa douazeci de ani de democratie, nu avem autostrazi, nici porturi moderne, aduse la zi, nici noi aeroporturi, nici cai ferate performante, dar nici convingerea ca ele ar fi absolut necesare. Raspunderea fata de o Romanie solida si temerara este mereu a altcuiva, nu se stie bine cine.

Adesea se uita faptul ca, in virtutea principiilor pe baza carora functioneaza, in principal cel al concurentei si cel al externalizarii cat mai multor costuri, lumea economica singura nu poate acoperi nevoia de Bunuri Comune, cele care folosesc tuturor, dar nu cad direct in sarcina nimanui.

Astazi, dupa doua decenii de cand asist la neputinta amuzata a societatii romanesti de a construi autostrazi, sunt convins ca motivul profund, real, pentru care nu avem infrastructura este ca nu suntem convinsi ca avem cu adevarat nevoie de ea.

Am citit in anii din urma comentariul gresit al unei personalitati a societatii civile, care traducea expresia englezeasca ‘breaking news’ prin ‘stiri tari’. ‘Breaking’ nu inseamna tare, ci ceva care tocmai se sparge, precum valul pe care plutesc cei ce, in zilele noastre, fac ‘surf’ politic. Se poate spune ca pe noi ne caracterizeaza ‘breaking politics’, adica politica facuta pe creasta valului, datatoare de adrenalina si care ne amageste ca ne miscam. De fapt, rezultatul este egal cu ceea ce ramane de la valul care tocmai s-a spart: efort irosit fara a avansa, pericol infruntat fara nici o urmare practica.

In timpul acesta, tari care nu raspund standardelor euro-atlantice de democratie construiesc cu o viteza ametitoare. Mi se va spune ca Emiratele Arabe Unite au petrol. Nu acesta este secretul. Sa nu uitam ca petrol are si Irakul. Petrolul a ajutat mult, la inceput, in anii ‘70. In ultimele decenii a jucat un rol decisiv creierul. Si dorinta de a construi ceva.

Am constatat in ultimii ani, la noi, o regretabila ignorare a fenomenului extraordinar al dezvoltarii economice a lumii. Personalitati din elita intelectuala mi-au raspuns sec ‘noi nu primim lectii de la partea aceea de lume’, la pledoaria mea entuaziasta asupra unor dezvoltari fara precedent in tari din afara Europei. Daca la aceasta mai adaugam putinul interes al mass-mediei asupra economiei si politicii din mediul international, precum si descurajarea constanta a performantelor diplomatiei romane (prin taierea de fonduri si intimidarea ei cu mijloace politice), avem tabloul trist al unei insingurari fara rost.

Pentru a fi corect: nici in alte tari ale Uniunii Europene nu exista, la nivel public, un interes real, profund, a ceea ce au reusit, cu toate imperfectiunile lor, tari din Asia, in plan economic. Avem, din pacate, inca destul de puternic inradacinata in Europa pornirea de a dispretui ceea ce nu este al nostru sau ceea ce nu ne seamana.

Cand Regele Mihai, in mesajele de Anul Nou ale ultimilor ani, vorbea despre ‘instinctul binelui national’, Majestatea Sa se gandea la pornirea launtrica de a consolida: Statul, economia, infrastructura, cultura, educatia, sanatatea. Pornirea proiectelor fundamentale, cele care cer loialitate, generozitate, rabdare si modestie.
In China, orasul olimpic are 5 km patrati si s-a construit in mai putin de douazeci si patru de luni. Monaco are 2 km patrati si i-au trebuit patru decenii ca sa ajunga ceea ce este astazi. La Dubai, un etaj de cladire se construieste in trei zile. La noi, in aceleasi trei zile se cheltuiesc energii pentru rivalitati politice sterpe. Noi mai pierdem o ocazie, Emiratele Arabe Unite mai construiesc un etaj. Si apoi inca unul, si inca unul.

In vacantele lor din ce in ce mai de calitate, romanii merg in Turcia, Italia, Emirate, Croatia, Grecia si Spania. Adica acolo unde este confortabil, ieftin si agreabil. In timp ce noi ignoram sau distrugem patrimoniul arhitectural citadin care ne-a ramas, altii construiesc noi suprafete de pamant pe mare, extinzand teritoriul lor national, iar omenirea se bate sa cumpere acolo metri patrati care au ajuns la peste 5,000 de euro fiecare. In Romania, unele orase au centre vechi fermecatoare si originale, nepretuite: Cluj, Iasi, Timisoara, Galati, Lugoj, Braila, Bistrita, Sulina etc. Refacerea lor este timida, izolata, guvernata de intamplare si de bunul-plac.

Prapastia dintre carmuirea fara orizont si instinctul corect al comunitatilor locale romanesti se mareste pe zi ce trece. Din pacate, ‘factura’ fiecarei saptamani pierdute din prezentul romanesc o vor plati romanii viitorului, cei aflati astazi in scoli. La vremea scadentei, ei nu vor mai avea cui sa ceara socoteala, fiindca eroii ispravilor de astazi vor fi de mult iesiti pe usa din dos a istoriei.