15 nov. 2010

Am rasfoit cartea lui Alain Peyrefitte, de la Academia Franceza, intitulata „Aventura secolului XX“. Autorul pune laolalta articolele cele mai importante din cotidianul de dreapta „Le Figaro“, aparute de la 1 ianuarie 1900 pana la 31 decembrie 1999. De ce „Le Figaro“? Pentru ca este singurul ziar francez care a traversat, zi de zi, secolul XX.

Exercitiul de a privi, in aceeasi pagina, articole decupate din presa zilei este util Romaniei inceputului de secol XXI. Comparatiile cu oamenii si faptele de astazi sunt pline de intelesuri. Nu intotdeauna, insa, pline de optimism.

Mai intai, frapeaza colosala densitate de personalitati care au trait si creat, unele langa celelalte, zi de zi, la inceputul secolului trecut. Dar, paradoxal, aceasta generatie europeana, plina de genii artistice si stiintifice, plina de oameni politici legendari si vizionari, nu a reusit sa impiedice doua dintre cele mai grave momente din istoria lumii: cele doua Razboaie Mondiale, echivalente cu doua incercari succesive de sinucidere ale Europei.

In decursul unui singur an, 1900, legendarul si ultimul imparat al Chinei, Pu Yi, urca pe tron la varsta de 9 ani, avea loc premiera operei „Tosca“ de Puccini, erau admirati actrita Sarah Bernhardt, compozitorii Gustave Charpantier si Claude Debussy, sculptorul Auguste Rodin, se fonda Academia Goncourt si mureau Friedrich Nietzsche si Oscar Wilde. In acelasi an, se deschidea la Paris Expozitia Universala (50 de milioane de vizitatori), incepeau noile Jocuri Olimpice, inaugurate de Pierre de Coubertin, se inaugurau primele linii si statii de metrou parizian.

Daca soarta lumii ar fi stat, la inceputul secolului XX, in mana compozitorilor, a sculptorilor, a inginerilor de metrou si a creatorilor de bunuri, atunci secolul ar fi fost, de la un cap la celalalt, o victorie. De fapt, a fost o imensa explozie de creativitate culturala, stiintifica si artistica, o crescanda aberatie politica, o degradare institutionala si o catastrofala performanta militara. Poate ca, in acest context, afirmatia recenta a unor profesori suedezi, autori ai volumului „Funky Business“, conform careia lumea viitorului are nevoie de tehnologie, institutii si valori, are si mai mult sens.

Intre 1901 si 1905, mor Regina Victoria, Giuseppe Verdi, Toulouse-Lautrec, Emile Zola, Paul Gaugain, Jules Verne si artistul sticlar Emile Gallé; continua sa creeze Cehov si Romain Rolland, au expozitii Vincent Van Gogh, Marc Chagall si Pablo Picasso pe trei strazi apropiate din Paris, compun Jules Massenet, Maurice Ravel si Claude Debussy. Sully Prudhomme si sotii Curie, Pavlov si Robert Koch primesc premiul Nobel.

Din 1906 pana in 1910, compun lucrari celebre Puccini, Maurice Ravel, Igor Stravinski, Gustav Malher si Richard Strauss, scriu Anatole France, August Strindberg, Charles Péguy si André Gide; Carusso si Saliapin fac succese in Europa, primeste Premiul Nobel Selma Lagerlof (1909), mor Paul Cézanne, Mark Twain si Jules Renard.

In ingusta noastra viziune damboviteana, care ridica bietul rau secat la rang de orizont spiritual si de sira a spinarii geopolitica, primii ani ai secolului XX sunt vazuti ca un fel de preistorie a existentei noastre. De la generatia mea incoace, momentul invaziei Cehoslovaciei de catre sovietici este inceputul istoriei, iar moartea Reginei Maria pare un eveniment cu conotatii medievale. Cat despre domnia Regelui Carol I, ca si despre perioada dinainte de Primul Razboi Mondial, ele sunt privite de o mare parte a oamenilor publici fie cu un zambet ingaduitor, fie cu un interes egal cu cel fata de comuna primitiva.

Inca inainte de a se declansa Primul Razboi Mondial, Europa incepea sa cunoasca un proces de modernizare remarcabil, atat din punct de vedere social, cat si economic ori politic. Efervescenta culturala si cea stiintifica sedeau alaturi de industria automobilului, considerata o sursa de bogatie pentru balanta comerciala a Frantei (1905 si 1906), Marcel Proust scria eseuri despre telefon, Franta obliga bicicletele sa aiba placi de inmatriculare (1908), iar in Palestina se organiza o ceremonie pentru fundatia viitoarei capitale israeliene, Tel Aviv (1908).

In primii opt ani ai secolului XX, inainte de a aparea semnele Primului Razboi Mondial, s-au comis asasinate politice: au fost ucisi ambasadorul Germaniei in China (1900), Regele Umberto I al Italiei (1900), al 25-lea presedinte al SUA, William McKinley (1901), Regele Alexandru I si Regina Draga ai Serbiei (1903), guvernatorul Finlandei, generalul Bobrikov (1904), Marele Duce Sergiu al Rusiei (1905), Regele Carlos I al Portugaliei (1908). Regele Spaniei, Alfonso XIII si cel al Italiei, Victor Emanuel III, sunt tintele unor atentate nereusite.

Fapt mai putin cunoscut de noi, cei care nu suntem specialisti in istorie, este ca primul deceniu al secolului a fost plin de miscari socialiste: la Paris se deschidea Congresul International Socialist (1900), in Franta castiga electoral Blocul de Stanga (1902), iar in SUA si Europa de Vest aveau loc nenumarate greve ale minerilor, filatorilor si tesatorilor. Jean Jaurés fonda cotidianul socialist „L’Humanité“ (1904), Leon Trotki devenea vice-presedintele Consiliului muncitor al tipografilor de la Sankt Peterburg. In Franta se vorbeste deja, in anul 1906, despre socialismul de stat (cumpararea cailor ferate de catre stat), este activ Sindicatul functionarilor (1907) si se stabilesc alocatii familiale (1908). Grevele continua cu posta, telegraful si telefoanele (1909).

Dupa cum se vede, inceputului secolului XX nu i-au lipsit creatorii de arta si oamenii de stiinta. Este uimitor cum in paginile aceluiasi ziar puteai citi despre Verdi, Puccini, Massenet, Debussy si Ravel. Pe strazile Parisului gaseai, in acelasi timp, galerii de arta unde expuneau Toulouse-Lautrec, Gaugain, Van Gogh, Monet, Chagall, Rodin si Picasso.

Lideri politici precum Clémenceau si Briand, Eduard al VII-lea si George al V-lea, Nicolae al II-lea si Kaizerul german, imparatul Austro-Ungariei si Raymond Poincaré, precum si presedintii americani nu incetau sa ocupe prima pagina a politicii, aflata in plina agitatie, pe masura ce industria, comertul si tehnologia incepeau sa se afirme mondial. Si, cu toate acestea sau poate tocmai de aceea, doua tragedii continentale si mondiale aveau sa urmeze, fara a putea fi oprite sau intelese.

Abia dupa 1945, in vestul Europei, si dupa 1989 pe intregul continent, a inceput sa se consolideze o lume a noilor institutii si a valorilor impartasite, bazandu-se din plin pe tehnologie, comunicatie si, in cele din urma, pe globalizare.

Pentru Romania inceputului de secol XXI, pe arena politica a careia nu evolueaza nici Clémenceau, nici Theodore Roosevelt, in ziarele careia nu publica nici Gide, Nietzsche ori Oscar Wilde, nici Cehov, Romain Rolland ori Proust, afirmatia ca valorile si institutiile sunt fundamentul viitorului este singurul adevar care conteaza.