20 feb. 2009

Viata natiunilor, ca alcatuiri de fiinte-impreuna supuse destinului istoric, este controlata de jocul dintre libertatea traita si mutarile geopolitice.

Pentru Romania ultimilor 90 de ani, ca si pentru majoritatea celorlalte state influentate de schimbarile mari ale anului 1918, constrangerile geo-strategice au diferit putin. Intre instinctul de supravietuire si presiunile fortelor disjuncte, care au actionat pe axa Est-Vest a continentului, aproape toate au avut de facut alegeri impotriva propriei istorii sau a logicii, dupa cum au avut de suportat consecintele drastice ale alegerilor pe care altii le-au facut, calcandu-le in picioare tradiția, continuitatea, identitatea si aspiratiile de dezvoltare, in tiparele cultural si social ale locului. Ceea ce s-a schimbat, nu neaparat in bine, este modul in care societatea romaneasca si personalitatile ei si-au asumat spatiul libertatii pe care l-a creat istoria.

Marea noastra Unire din 1 decembrie 1918 a venit ca urmare a primeia dintre cele doua tentative de sinucidere a Europei modernitatii, razboaiele mondiale. In Secolul XX, societatea europeana, si cu ea cea romaneasca, a fost mai mult bantuita de moarte, decat de viata, iar spatiul libertatii a fost constant restrins, pana la sufocare.

Dupa 1989, am trait speranta ca arcul libertatii, deschis mai larg ca niciodata de la crearea Romaniei moderne, va defini destinul nostru european si euro-atlantic, reasezat de schimbarile geo-strategice.

Suntem, in continuare, precum in secolul XX, insa, prea stapaniti de instinctul distrugerii. Vanitatea, in randul elitelor intelectuale, este mai puternica decat instinctul binelui national. Continuam, in sinea noastra, sa ignoram, sa dispretuim Statul, ori sa-l manevram in numele puterii, asa cum a facut-o regimul comunist, impotriva caruia ne-am ridicat. Libertatea se exprima, in arena publica, mai mult prin agresivitate si badaranie, decat prin etica si comportamentul institutional corect.

Pentru a schimba modelul de leadeship, pentru a limpezi si a face institutiile fundamentale ale Statului sa fie complementare, pentru a realiza diferenta intre a fi om de stat si a fi om politic, este nevoie de cultura politica bazata pe respectul valorilor, de o textura psihologica, in societatea romaneasca, permeabila la ideea de respect fata de  binele public. Generatia care a facut Marea Unire stia ce inseamna aceasta diferenta.

Altminteri, 99% dintre cei care comenteaza realitatea zilei sunt de acord ca Marea Unire din 1918 a fost o opera benefica pentru Romania si ca cei care au infaptuit-o au fost lideri locuiti de viziune. Cu greu am gasi pe cineva care sa nu fie de acord ca, astazi, situatia nu mai este, nici pe departe, aceeasi. Doar ca nimeni nu va spune de ce: pentru ca atunci exista un respect intrinsec fata de institutia statului, care era intruchipata, servita si imbogatita de institutia Casei Regale si nu ipotecata tranzactiilor politice. Fiindca atunci exista o diferenta intre un sef de stat si un sef de partid, de parlament sau de guvern. Fiindca atunci etica insemna ceva, tinerea cuvantului dat era o performata care ”nelinistea”, iar spiritul de raspundere si generozitatea erau un fel de mortar aflat intre caramizile institutiilor. Chiar daca ele, institutiile, nu erau la momentul 1918 atat de democratice precum astazi.

Echivocul, lipsa limpezimii institutionale si lipsa de complementaritate a institutiilor creaza vulnerabilitate in realitatea romaneasca acum, la 90 de ani de la Marea Unire. In decembrie 1989, in timp ce comunismul se prabusea cu varsare de sange, biblioteca lui Carol I, care insemna exact legamant european si constiința de sine a Romaniei, era mistuita in flacari. Ca si cum cineva facea cu ochiul catre istorie si comenta pisicher: democratie da, identitate si institutii nu!

In ultimii 18 ani, anticomunismul a supravietuit comunismului, tot asa cum anti-monarhismul a aparut dupa ce a disparut monarhia. Spirite alese ignora sau dispretuiesc regalitatea din Romania, dar vor sa stearga urmele dictaturii comuniste din mintile noastre. Ei doresc democratie si libertate, in timp ce Statul si coerenta institutionala nu le spune mare lucru.

Daca institutiile ar fi puternice, respectate de cei care le servesc si coerente, atunci coruptia ar scadea. Institutia nu are cum sa mearga daca cel care o serveste este talentat si inconsecvent, erudit si iresponsabil sau clarvazator si imoral. Aceste pete de culoare sunt posibile la nivel individual, nu insa si la nivel institutional.

In lumea euro-atlantica, interactiunea dintre clasa politica, oamenii de afaceri si mass-media este libera si inevitabila. Dar daca ea se manifesta intr-un climat in care etica institutionala este dispretuita sau ignorata, atunci interactiunea devine un fel de mal, in loc sa fie un mediu proteic al ideilor si libertatilor.

Este de inteles ca oamenii politici nu au cum sa se simta oricand tentati sa rezolve chestiunile fundamentale ale natiunii, fiindca temele solide sunt intotdeauna pe termen lung, iar ei sunt alesi pe patru ani. Tot ce este fundamental este de lunga durata. Dar atunci, diferentierea intre omul de stat si omul politic, intre valorile si ritualurile statalitatii si virtutile democratice, diferenta intre leadership-ul statal si cel politic ar trebui sa fie intelese, mai ales de catre cei inteligenti si eruditi.

Continua sa nu se faca o legatura intre inlocuirea monarhiei cu republica si impunerea totala a comunismului la 30 decembrie 1947 si evenimentul cel mai grav al acelei zile: injunghierea Statului roman si inlocuirea lui cu o grupare de indivizi care raspundeau comandamentelor altcuiva. Diferenta dintre instalarea comunismului si sfaramarea statalitatii unei natiuni este echivalenta cu diferenta dintre consfiscarea si incendierea unei case.

Nu toate dictaturile au sfaramat institutiile existente inaintea instalarii lor. Unele dictaturi, dimpotriva, au intarit institutiile ingrijorator de mult. Comunismul in varianta romaneasca a facut praf fibra statalitații si a ingenuncheat complet establishment-ul. Iar instinctul binelui si uneori chiar bunul-simt s-au pierdut ca reflex, ca practica publica. De aceea noi, cei de dupa 90 de ani de la Marea Unire, putem face critici fulminante impotriva coruptiei si apucaturilor staliniste din Romania anului 2008 iar apoi, in aceeasi zi, sa trecem prin fata statuii provizorii a lui Carol I, din Piata Palatului, si sa ii criticam amplasarea. De parca biblioteca, palatul si statuia nu ar fi bucati de geopolitica, de viziune statala, ci bunuri de consum cultural ajunse prin hazardul istoriei in Piata Revolutiei. Acest fapt imi aminteste de o gluma a ducelui de Edinbugh, care citeaza afirmatia recenta a unui american: ”Eu nu inteleg de ce au construit astia castelul Windsor atat de aproape de aeroportul Heathrow”!

Faptul ca institutiile publice din capitala nu se mai afla aproape niciuna in cladirile lor traditionale nu este un semn de modernism, nici de pragmatism. Este o confuzie strategica, o slabiciune identitara. Institutiile si relatiile dintre ele au nevoie sa fie recladite nu numai la propriu, ci si la figurat. Iar apoi, ele au nevoie sa fie respectate.

Casa Regala este astazi, la 90 de ani de la Marea Unire, aproape de masa profunda a societatii romanesti. Si aceasta pentru ca exista o legatura intre regalitate si institutii, intre regalitate si statalitate, intre regalitate si leadership. La 142 de ani de la crearea ei, in ochii a 69% dintre romani, Casa Regala are relevanta, in timp ce Statul roman este, conform unui sondaj european, pe unul dintre ultimele locuri la eficacitate si relevanta. Armata si Biserica se bucura de increderea a 80-90% dintre romani, dar acest lucru este si pentru ca institutiile publice nu sunt respectate de cei care le servesc.

Unii contemporani considera ca lumea viitorului globalizat va depinde de tehnologie, institutii si valori. Un motiv in plus sa urmarim, de aici incolo, evolutia institutiei publice, nu a destinului individual al liderului politic. Nici spectacolul lui autonom si fara orizont. Romania, ajutata de un segment din elita ei intelectuala, a experimentat in ultimii ani un bolnavicios exercitiu de admiratie sau ura fata de indivizi politici, in loc sa incurajeze structura europeana a institutiilor si comportamentul corect fata de ele.

Nevoia de a fi flatat, ca si ura, vanitatea si intriga marunta sunt creatoare de emotii, nu de institutii. Ele sunt limbajul indecent al ”privatului” care a napadit ”publicul”. Acum 90 de ani, Marea Unire s-a facut cu viziune, nu cu cinism primitiv. Ea s-a infaptuit cu strategii si institutii, nu cu umori, dispret si gelozie personala.

Invatatura lasata de Ferdinand si Maria, de oamenii politici sau de romanii care au murit cu sutele de mii in primul razboi mondial este ca institutia si valorile sunt singurele care conteaza, in gravele momente istorice, ca si in norocoasele momente istorice.