Firmanul din 11/23 octombrie 1866. 160 de ani la recunoaşterea otomană a alegerii lui Carol I
Articol de av. Dr. Ioan-Luca Vlad
La 23 octombrie se împlinesc 160 de ani de când Sultanul Abdul-Aziz semna la Constantinopol firmanul prin care îi recunoştea Principelui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen „rangul şi prerogativele de Principe al Principatelor Unite”, „cu titlu ereditar”, pentru el şi moştenitorii săi în linie directă . Firmanul reprezenta o încununare a eforturilor autorităţilor din România pentru recunoaşterea noului Domn ales de popor prin plebiscit, dar şi a continuităţii Unirii Principatelor, care fusese ameninţată de abdicarea lui Alexandru Ioan Cuza. Original, Poarta recunoscuse unirea numai pe timpul domniei acestuia.
La momentul emiterii firmanului, Principatele se aflau încă „sub suzeranitatea Porţii şi sub garanţia Puterilor contractante” ale Tratatului de la Paris din 30 martie 1856. Potrivit Convenţiei de la Paris din 19 august 1858, privind Organizarea Principatelor, acestea aveau autonomie internă, în schimbul plăţii unui tribut anual. În cadrul acestei suzeranităţi, unul dintre drepturile Porţii era chiar învestitura Domnului, prin firman.
Firmanele aveau o natură neobişnuită de drept, fiind pe de o parte acte unilaterale de drept public otoman (cum este orice numire a unui înalt funcţionar public), dar şi acte de drept internaţional, negociate, recunoscând autonomia Principatelor. Dovada este faptul că firmanul înglobează condiţiile negociate de părţi prin scrisoarea vizirală a lui Mehmed Ruşdi Paşa din 19.10.1866 şi răspunsul lui Carol din 20.10.1866.
Una dintre aceste condiţii, impuse de Principate, a fost recunoaşterea „nu numai cu titlu viager, ca în trecut, ci şi cu titlu ereditar”, ceea ce consacra înfiinţarea Dinastiei Române sub Carol I. Negocierile, purtate patru luni de Ion Ghica, apoi de George Ştirbei şi Dimitrie A. Sturdza, se împotmoliseră în formula partie integrante de Mon Empire (consacra apartenenţa Principatelor la Imperiul Otoman), care a fost acceptată de Carol numai cu adaosul dans les limites fixees par les capitulations et le traite de Paris (care consacra personalitatea juridică internaţională incipientă a Principatelor) .
Firmanul prevedea şase condiţii de îndeplinit de către Principate: 1. Suzeranitatea otomană; 2. Maxim 30.000 de oameni sub arme; 3. Posibilitatea baterii unei monede proprii, dar cu un semn al guvernului otoman; 4. Interdicţia tratatelor directe şi extinderea tratatelor încheiate de Poartă, cu excepţia micilor aranjamente administrative locale; 5. Interdicţia de a crea ordine şi decoraţii; 6. Sporirea tributului. Condiţiile 4 şi 5 contraveneau direct art. 93 din Constituţie, care recunoştea Domnului dreptul de a conferi „decoraţiunea română”, respectiv de a încheia convenţii comerciale. De aceea, Firmanul a fost privit în România ca un act de drept internaţional, fără efecte directe în dreptul român.
Ulterior, condiţiile au fost parţial atenuate, Carol obţinând dreptul de a institui o medalie militară română şi de a bate monedă fără însemnul imperial otoman . Ceea ce s-a şi întâmplat: monedele din 1867 purtau numele „România” şi stema ţării. Alte condiţii au fost pur şi simplu ignorate, fiind aplicată Constituţia (de ex. S-au încheiat convenţii privind navigaţia pe Prut, cu Rusia, în 1866, şi cea comercială cu Austro-Ungaria din 1875). Numai tributul a continuat să fie plătit, până la proclamarea Independenţei .
La 12/24 octombrie 1866, cu ocazia audienţei acordate de Sultan, împingând deoparte scaunul pregătit lângă canapea, Principele Carol a luat loc alături de suzeranul său, uzând de prerogativa de prinţ de sânge, iar firmanul înmânat a fost lăsat pe masă, la final, „fără a-l privi” . Gestul a fost unul simbolic pentru acceptarea reticentă a acestei proceduri, fiind evidentă dorinţa Ţării de a se elibera de sub suzeranitatea otomană. La plecarea către Constantinopol, Carol exprimase clar acest deziderat, în cuvintele:
„Întrucât voi m-ați chemat să fiu Domnul vostru, iar glasul poporului este glasul lui Dumnezeu, nădăjduiesc că Atotputernicul va binecuvânta străduințele mele pentru progresul și propășirea patriei .”
Vizita la Constantinopol a fost receptată atât intern, cât şi extern. Pe plan extern, Poarta otomană a recunoscut faptul că semnarea firmanului a fost făcută numai pentru a Evita o intervenţie străină, şi că într-adevăr a fost o etapă important în pierderea controlului asupra unor beylic-uri autonome (cum erau private de turci) . Interesantă este însă reacţia tatălui Domnului Carol, Principele Karl Anton de Hohenzollern, într-o scrisoare din 12 decembrie 1866, în care îi scria:
„Pe temeiul experienței mele politice, mi se pare că ți-ai câștigat pe deplin riscul asumat. Călătoria la Constantinopol a fost pregătită și înfăptuită cu multă iscusință; mai ales prin ea s-a luat Puterilor orice pretext pentru un amestec ulterior. Eu însumi sunt uimit că prezența ta a produs asemenea efecte. […] Lucrul acesta îți este de două ori necesar, de vreme ce trebuie să stai deasupra tuturor partidelor .”
Din punctul nostru de vedere, modul şi contextul emiterii firmanului pentru Carol I sunt, din păcate, relevante şi astăzi. România se afla într-un moment instituţional foarte precar, cu un Domn proaspăt ales, celelalte instituţii ale statului fiind văzute ca aproape „revoluţionare”, sau interimare, după abdicarea lui Cuza. Contextul geopolitic era, ca şi acum, unul de profunde schimbări, de la o situaţie unipolară (dominaţia otomană, astăzi dominaţia Occidentului sub leadership american), la una multipolară (protecţia Puterilor Occidentale, astăzi echivalentă cu participarea la Uniunea Europeană).
Firmanul a fost deci rezultatul curajului Ţării, care în faţa acestor incertitudini şi-a urmat cursul viziunii sale: alegerea Domnului străin, adoptarea Constituţiei, accentuarea rolului Convenţiilor de la Paris în îndepărtarea României de Imperiul Otoman şi direcţionarea ei către Europa. O asemenea viziune este necesară şi astăzi, iar elementele sale esenţiale sunt deja cunoscute: menţinerea parcursului european, ajutarea Republicii Moldova să acceadă la UE pentru reunirea sub această umbrelă a naţiunii române, menţinerea păcii şi exploatarea inteligentă a resurselor cu care România a fost binecuvântată, în ciuda pericolelor care ne înconjoară. Coroana, ca păstrătoare a viziunii din 1866, este prezentă pentru a contribui la viziunea României şi astăzi, 160 de ani mai târziu.
