23 aug. 2021

V-ați gândit vreodată ce a simțit Regele Mihai în acea zi imposibilă? Avea 22 de ani.

V-ați imaginat vreodată cum a trăit momentul, încleștarea, conversația de mai bine de o oră cu Antonescu, unul din cei mai mari criminali de război din istoria continentului? Sau cu ce gânduri a traversat noaptea de dinaintea arestării mareșalului? Cu trupele germane împânzite în tot Bucureștiul, cu sovieticii defilând în voie prin Moldova și apropiindu-se vertiginos de București, cu Antonescu convins să meargă până la capăt – după ce, în prealabil, Hitler îi spusese că nu îi va oferi nici un ajutor în plus – el a pus mai presus de orice securitatea personală și a Dinastiei, interesele private, salvând sute de mii de vieți omenești, militari și civili deopotrivă.

V-ați gândit vreodată ce a simțit când a înțeles că cei care trebuiau să-i stea alături nu au fost de găsit în acel remarcabil act istoric? Sau cum a trăit următoarele ore și zile, când germanii – din ordinul personal al lui Hitler – aveau misiunea să-l lichideze? V-ați imaginat vreodată ce înseamnă să riști viața, Tronul, în definitiv tot, să fii la o secundă de a fi lichidat și de oamenii lui Antonescu și de ofițerii Wehrmacht-ului?

Sau cum a trăit Mihai I anii care au urmat? Dar deceniile în care, detronat și exilat, afla că actul pe care el l-a făurit fusese în asemenea chip falsificat și deturnat încât nici nu i se mai pomenea numele?

Cel mai tânăr monarh european aflat pe tronul unei țări sfâșiate de război a acționat pentru salvarea statului român dintr-o situație aproape fără ieșire, punând capăt unui regim odios de dictatură personală și militară. Mihai I are meritul că a readus constituționalismul și legalismul în acei ani dominați de arbitrariu, crimă și gangsterism politic. Exemplul său rămâne pentru eternitate un model de mare om de stat, de figură istorică europeană și globală, de o veritabilă umanitate, un etalon al curajului, patriotismului curat, loialității, cutezanței, spiritului de sacrificiu, inteligenței și clarviziunii. Asta a transmis mereu prin pilda propriului destin. Dar și atunci când a vorbit despre 23 august 1944, „momentul astral al vieții” sale – cum ar spune Stefan Zweig, cu amărăciunea de a se justifica și cu modestia de a izbăvi ceea ce politicieni experimentați, militari de carieră sau servicii secrete nu reușiseră, a făcut-o pentru viitorime. Iată ce transmitea Mihai, la aniversarea a 60 de ani de la titratul eveniment:

„Încurajez pe toți românii să se uite la actul de la 23 August 1944, nu ca la un eveniment de care a profitat o persoană sau un partid, nici ca la un act care ne-a adus prejudicii, ci ca la un episod fundamental din renașterea noastră morală, începutul unui lung drum către respect de sine și democrație, momentul în care România a dovedit că este parte din adevărata Europă. Idealurile în care am crezut atunci, principiile care m-au condus toată viața, încep să se realizeze astăzi. Sunt mândru de decizia mea și sunt sigur că istoria va dovedi că ceea ce eu și generația mea am făcut, acum șaizeci de ani, a fost drept”.

Eroul lui 23 august 1944 a supraviețuit 73 de ani celei mai dramatice, imposibile situații cu care un monarh s-a întâlnit. Reușita fără cusur a „lovituri de stat” dată împotriva establishment-ului politic celor care-i subminaseră întreaga suveranitate și autoritate a fost un temerar final al unei confruntări între bine și rău, pentru păstrarea statului român, pentru apărarea vieții semenilor. Cum spune reputatul istoric Dennis Deletant, profesor la Georgetown University, evenimentul din după-amiaza acelei zile și întreaga sa acțiune i-au asigurat „un loc în rândul liderilor români ale căror nume sunt la mare cinste pentru națiune”[1].

Mihai I a fost, vreme de 66 de ani cel mai longeviv martor și protagonist al dărâmării dictaturii antonesciene, al reluării drumului continental, a participării noastre la eliberarea Europei și la lovitura năprasnică dată Reich-ului, care a condus, în cele din urmă, la victoria Aliaților și la înfrângerea Germaniei naziste.

Momentul care a prăbușit un întreg sistem de alianțe politice și militare, declanșând o înlănțuire de repoziționări în vaste operațiuni de partea aliaților, dând astfel lovituri năucitoare naziștilor și a aliaților lor, a fost de fapt o intrare în istoria europeană și globală cu toate meritele care decurg de aici pentru protagoniști și, poate, pentru noi românii. Fructificarea unei minuscule șanse de a nu permite sovieticilor să elimine liderii și instituțiile autohtone, sau mai bine spus a ceea ce mai rămăsese din ele, a fost de fapt o imensă victorie, o alăturare sui generis de partea democrațiilor occidentale și de asumare, în definitiv, pentru totdeauna a profilului de erou al Regelui Mihai.

Cel mai important eveniment din istoria noastră recentă într-un volum inedit 

Două lumi a despărțit 23 august 1944 – a fărădelegii, a crimei și a terorii cu reinstaurarea constituționalismului, a democrației și cu readucerea țării în Europa. Prin alăturarea de Națiunile Unite, ce aveau să învingă Germania nazistă și pe aliații lor, astăzi, actul înfăptuit de suveran poate fi socotit, pentru România, cel mai salvator și temerar act din toată istoria conflagrației mondiale și din consecințele sale, dar și cel mai remarcabil moment din ultimii 75 de ani. Un istoric român aprecia faptul că nici un alt eveniment al istoriei noastre din ultimul secol nu a mai oferit prilejul sau oportunitatea României de a contribui, într-un asemenea chip decisiv, la soarta continentului. Nimic mai adevărat. Pentru că dacă veți compara sau veți măsura amplitudinea de consecințe cu orice alt eveniment istoric petrecut de atunci, veți ajunge la aceeași concluzie: că 23 august 1944 a fost o piatră de hotar unică pentru o întreagă epocă, în dublu sens.  

Și pentru că de acest act nu s-a legat doar, așa cum remarca recent un reputat jurnalist, salvarea onoarei a trei generații de românce și români, ci – și acest lucru trebuie spus foarte apăsat – ci salvarea națiunii în adevăratul sens și în cel mai propriu mod cu putință.

Astfel, împrejurarea teribilă de acum 75 de ani a modificat radical orientarea geopolitică a țării, a produs revenirea la Constituția din 1923, anularea legilor rasiale, eliberarea deținuților politici. A pus capăt unui sistem de o teroare pe care România nu o cunoscuse în toată istoria sa modernă. Momentul depășește ca însemnătate granițele României și declanșează prăbușirea întregului sistem de apărare german din Balcani. După 23 august 1944, România și-a schimbat regimul constituțional-politic, arhitectura instituțională, raporturile cu aliații, dar și influența sovieticilor a sporit dramatic, implicând o înlănțuire de evenimente care, în lipsa implicării puterilor occidentale, a orientat decisiv România sub sfera de influență covârșitoare a Uniunii Sovietice.

La distanță de trei sferturi de veac „Întoarcerea Regelui” este titlul unui volum de studii inedite care va apărea în această toamnă la prestigioasă editură Polirom. Semnate de specialiști români și străini (Dennis Deletant, Matei Cazacu, Ioan Stanomir, Lavinia Betea, Cristian Vasile, Ottmar Trașcă, Cristina Diac, Radu Ioanid, Mioara Anton ș.a.) studiile aduc o nouă dimensiune asupra multiplelor fațete sub care a fost cunoscut titratul eveniment istoric. Volumul Întoarcerea Regelui: 23 august 1944, controversata istorie a unei zile care a schimbat soarta României. Mihai I și Mareșalul Antonescu între Germania lui Hitler și Rusia lui Stalin, prin cele 15 studii ale sale, pune, la dispoziția istoricilor și a publicului larg, noi probe documentare, evaluări și reinterpretări despre ziua care a marcat pentru totdeauna nu doar soarta României, dar și a continentului.

Pregătirea și acțiunea zilei de 23 august 1944: Ce a fost, cum a fost și ce a urmat după ziua de 23 august 1944

Succesiunea de evenimente care a condus la actul de la 23 august 1944 începe dincolo de implicarea României în război. În vara anului 1940, România pierdea teritorii vaste de aproximativ 100 000 de kilometri pătrați, adică o treime din suprafață sa și un deficit de 6 800 000 de locuitori, însumând 33% din populație. Cedarea Basarabiei, Bucovinei de Nord și a ținutului Herței, a Transilvaniei de Nord și a celor două județe care formau Cadrilaterul au reprezentat consecința mai multor factori, interni și externi deopotrivă, care au fost fatali domniei lui Carol al II-lea. Instaurarea dictaturii militare inițial alături de legionari, pune România într-o situație fără ieșire. Mareșalul Antonescu devine unul din cei mai zeloși aliați ai lui Hitler și implică țara într-o adevărată catastrofă națională. Pe de o parte, prin implicarea României în război alături de Germania și punerea la dispoziția acestui colosal efort întreaga industrie și infrastructură românească, generând o situație fără ieșire. Furnizarea[2] unor cantități enorme de petrol și alte materii prime, fac din România un stat capturat. În plus, realitățile după operațiunea Barbarossa devin dramatice, armatele române ajung până la Cotul Donului și Stepa Calmucă, devenind victime sigure, suferind „înspăimântătoare”: aproape două treimi din forțele armate de pe frontul de Răsărit au fost distruse[3]. În același timp, pe de altă parte, cealaltă fațetă a dictaturii antonesciene spune o altă realitate, în spatele frontului. Până în 1944, nu mai puțin de 350 000 de evrei fuseseră exterminați în interiorul, în afara granițelor României, sau în teritoriile aflate sub administrare românească, ca urmare a politicii, a deciziilor și a acțiunilor politice, civile sau militare ale regimului și administrației mareșalului Ion Antonescu. La aceștia se adaugă 10.000 de rromi exterminați din ordinul lui Antonescu în urma deportărilor.

În tot acest tablou cutremurător, evenimentul care declanșează primele ipoteze, discuții și planuri pentru înlăturarea lui Antonescu și încheierea unui armistițiu cu aliații este înfrângerea de la Stalingrad. Din vara lui 1941, când a intrat în război, până în primăvara anului 1944, Armata Română pierduse 400.000 de oameni (morți, răniți și dispăruți).[4] O cifră teribilă care nu înduplecat pe Antonescu și pe cei din jurul său să facă nici un pas decisiv. Întâlnirile repetate cu Hitler dovedesc că mareșalul nu înțelegea drama prin care trece România și era decis să meargă până la capăt alături de Axă, indiferent de consecințe. Iuliu Maniu, liderul opoziției politice, recunoscut de puterile occidentale ca partea politică începe primele discuții. Regele intră în scenă și în acest context serviciile de informații britanice află că la finalul lui 1943 se contura prima perspectivă serioasă pentru îndepărtarea lui Antonescu și scoaterea României din alianța cu Germania[5]. Intervin primele probleme și cele mai importante. Deși liderii români intensifică negocierile și întâlnirile problema garanțiilor teritoriale (Transilvania de Nord și Basarabia plus Nordul Bucovinei) se lovesc de condiția Națiunilor Unite de a pune punct războiului fără nici un fel de ezitare și de a contribui astfel la înfrângerea naziștilor.

Pe măsură ce trupele sovietice înaintau într-un ritm alert, străpungând frontierele României în martie 1944, opoziția primește cele șase condiții ale armistițiului: capitularea imediată, alăturarea armatelor române și continuarea luptei pentru înfrângerea Germaniei, stabilirea frontierei ruso-române la cea existentă înainte de debutul operațiunii Barbarossa, predarea prizonierilor sovietici de război, deplasarea neîngrădită a Armatei Roșii pe teritoriul național românesc, plata unor despăgubiri ridicate către URSS, dar și angajamentul că sovieticii vor sprijini partea română pentru redobândirea Nordului Transilvaniei în condițiile anulării Dictatului de la Viena. Dar deși se deschid succesiv canale de negociere la Stockholm și Cairo, inclusiv prin trimiterea unor nume importante precum Barbu Știrbei, opoziția politică nu acționează. Crearea Blocului Național Democrat, la 10 iunie 1944, aduce mai aproape perspectiva instituțională a îndepărtării lui Antonescu și a scoaterii României din război.

Ofensiva de proporții a armatei Roșii pornită la 20 august făcea iminentă ocuparea în câteva zile a capitalei. Stalin dorea cu siguranță ca acest lucru să se întâmple înainte ca cineva să preia conducerea de la Antonescu și să scoată țara din război. De altfel, în septembrie 1944, când au început discuțiile pentru semnarea armistițiului, atât Molotov, cât și alți lideri politici importanți precum Ana Pauker au exprimat prin diverse canale ideea că lovitura de stat dată de Rege împotriva lui Antonescu a îngreunat si întârziat preluarea puterii totale de către sovietici.

Deși a fost inițial programată pentru 26 august 1944, iminenta plecare a lui Antonescu pe front pentru a inspecta situația operațiunilor, a determinat mutarea planului. Regele Mihai, în colaborare cu Maniu și Brătianu, Titel Petrescu și Lucrețiu Pătrășcanu au schimbat această dată pentru 23 august. Regele l-a convocat pe Antonescu la palat sub pretextul discuțiilor despre strategia de urmat având în vedere situația frontului. După o discuție de aproximativ o oră și jumătate în care Antonescu a refuzat oprirea ostilităților militare și ruperea alianței cu Germania, regele a ordonat arestarea sa și a lui Mihai Antonescu. Ulterior, au fost reținuți și alți înalți oficiali ai statului antonescian. A urmat instalarea guvernului Sănătescu format militari. Explicația acestei mișcări este că principalii lideri politici ai opoziției democratice, pentru a nu semna armistițiul care să consfințească cedarea Basarabiei și Bucovinei de Nord, au refuzat să conducă consiliul de miniștri sau să-și asume un rol executiv. De altfel, aceștia nici nu au participat la arestarea lui Antonescu, ei nefiind la Palatul Regal pe 23 august, o demonstrează ulterioarele cercetări făcute inclusiv de către comuniști.

Ziua aceasta trebuie înțeleasă ca o colosală lovitură dată Germaniei și ca un ajutor inestimabil pentru Aliați. Practic, odată cu ieșirea din alianța cu naziștii, frontul a fost scurtat cu aproximativ 500 km, iar operațiunile aliaților au beneficiat de o reducere cu aproape 6 luni întregului Război. După exemplul României, ultimii aliați ai Berlinului – Finlanda, Bulgaria şi Ungaria părăsesc tabăra naziștilor și astfel devină aproape clară înfrângerea lui Hitler. În București, începe o vastă operațiune prin care naziștii încearcă oprirea acțiunii Regelui, sunt declanșate bombardamente violente, se instaurează panica, inclusiv ambasadorul nazist la București, Manfred von Kilinger se sinucide în fața șocului provocat de debarcarea lui Antonescu și ieșirea României din Axă.

Cu toate că de la 23 august 1944 și până la victoria finală împotriva Germaniei de la 9 mai 1945, „România este a patra națiune, ca potențial economic și militar angajat în războiul antihitlerist” – cum remarca presa britanică în 1945[6], iar efortul depus era colosal (în termeni militari și mai ales economici – furnizor de produse petroliere, alimente, infrastructură, servicii etc.), tratatul de la Paris din 1947 ne-a înscris oficial între națiunile învinse. Documentul sublinia, în aceeași măsură, că România încheiase „o alianță cu Germania hitleristă şi a participat, alături de ea, la războiul împotriva Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste, a Regatului Unit, a Statelor Unite ale Americii şi a altor Națiuni Unite” și că țara noastră „poartă partea sa de răspundere în acest război”, dar recunoștea importanța lui 23 august 1944, unde „România a încetat toate operațiunile militare împotriva Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste, s’a retras din războiul contra Națiunilor Unite şi a rupt relațiile cu Germania şi Sateliţii ei”.[7] Începând cu 23 august 1944, în următoarele 260 de zile, trupele românești – însumând aproape 540.000 de militari – au parcurs peste 1500 de kilometri până în podișul Boemiei, au eliberat peste 4000 de localități din Ungaria, Cehoslovacia, Austria; costurile au fost masive, nu mai puțin de 170.000 de militari (morți, răniți, dispăruți), în vreme ce efortul financiar s-a cifrat la aproape un miliard de dolari – de patru ori bugetul României din 1938[8].

Recunoașterea internațională a meritelor Regelui Mihai

Interpretarea postbelică internațională a actului de la 23 august 1944 poate fi citită prin prisma recunoașterii meritelor regelui de către aliați. Faptul că Mihai I a fost distins, la relativ scurt timp după titratul eveniment, cu cele mai importante ordine ale SUA, URSS și Marea Britanie adaugă un unghi semnificativ de interpretare potrivit căruia marile puteri au apreciat consistent actul de la 23 august 1944, cel mai probabil datorită consecințelor sale operațional-militare pentru frontul de vest și cel sudic european. Prin conferirea celei mai înalte distincții a URSS la acea vreme, ordinul sovietic „Pobeda“ (Victoria), „pentru actul curajos al cotiturii hotărâte a politicii României spre ruptura cu Germania hitleristă şi alierea cu Națiunile Unite, în clipa când încă nu se precizase clar înfrângerea Germaniei”, rușii recunoșteau practic primordialitatea rolului monarhului român în actul de la 23 august 1944. În același registru, un an mai târziu, președintele american Harry S. Truman îi conferea Regelui „Legiunea de merit”, în grad de șef comandor, apreciind acțiunea monarhului în „exercitarea unui serviciu remarcabil pentru cauza Națiunilor Aliate în lupta lor împotriva Germaniei hitleriste”. Truman sublinia că Mihai I reușise în condiții potrivnice, cu riscul propriei vieți „să dea țel, direcție și inspirație forțelor interne”: „el personal, din propria lui inițiativă, și în completă nepăsare pentru siguranța lui personală, a dat semnalul pentru o lovitură de stat ordonând gărzilor palatului său să aresteze pe dictator și principalii lui miniștri”. Americanii au fost primii care au evidențiat contribuția europeană și globală a actului de la 23 august 1944 în scurtarea războiului și eliberarea Europei centrale: ”cea mai mare parte a teritoriului României a fost eliberat de sub controlul nazist, și linia principală a rezistenței germane pe frontul de Sud-Est a fost alungat mai mult de cinci sute de kilometri spre Nord-Vest”.

Ce înseamnă pentru istoria globală 23 august 1944

Totuși, în istoriografia internațională asupra conflagrației mondiale, ponderea actului de la 23 august 1944 a rămas redusă. Acest deznodământ istoriografic s-a datorat mai multor factori. Principalele cauze au decurs din valurile de manipulări și propagandă comunistă care, în primele istorii europene despre al doilea război mondial, au slăbit semnificativ impactul lui „23 august 1944”. Totodată, instalarea comunismului în Europa Centrală și de Est a decuplat istoriografia europeană, americană și anglo-saxonă de tarele celei din spatele Cortinei de fier și astfel multe dintre disputele istoriografice cu privire la primordialitatea rolului în victoria împotriva Germaniei naziste au coborât în plan secund sau chiar în uitare momente importante din cronologia războiului, precum 23 august 1944. Dimensiunea „Războiului din Est” a fost atât de impresionantă și complexă, încât participantele la războiul împotriva Uniunii Sovietice și, pe cale de consecință, dușmanii „marelui război patriotic pentru apărarea Patriei” au avut puține argumente pentru a relata partea lor de contribuție la eliberarea ulterioară a Europei. Mai mult, expresia ponderii deschiderii celui de-al doilea front, în vara lui 1944, a introdus noi microistorii pe agendele istoricilor europeni care au defavorizat aproape natural titratul eveniment românesc. În același timp, România, considerată de istoriografia sovietică[9] drept „prima țară în care au intrat forțele sovietice pentru a-și îndeplini misiunea de eliberare” a fost declarată oficial (alături de Germania și de ceilalți aliați înfrânți ai Axei – Japonia, Italia, Ungaria, Bulgaria, Finlanda și Slovacia), pe durata negocierii semnării armistițiului, în perioada tranzitorie, precum și la pacea de la Paris din februarie 1947 – care a încheiat în plan diplomatic războiul mondial  – o națiune învinsă.

23 August 1944 se înscrie într-o suită de evenimente de o apreciabilă semnificație militară și politică de la pre-finalul celui de-al doilea război mondial. Pe plan politic, exemplul României a fost urmat, la scurt timp, de ultimii aliați ai Berlinului – Finlanda, Bulgaria şi Ungaria, a căror retragere din axă a grăbit semnificativ înfrângerea Germaniei obligând-o să se retragă operațional și să ia în calcul pierderea războiului, acțiune care devine de acum inevitabilă. Totodată, nu mai puțin de două evenimente similare au grăbit concomitent înfrângerea Germaniei într-un interval de timp relativ scurt (nouă luni).  În centrul și vestul Europei, eliberarea Parisului și revolta din Varșovia au slăbit semnificativ forța de foc a germanilor. Trofeul lui Hitler de la începutul blitzkriegului din primăvara-vara lui 1940 – Parisul – fusese administrat de autoritățile germane după capitularea Franței, iar eliberarea sa a fost rezultatul insurecției rezistenței franceze organizate, cu lupte de stradă și baricade. Chiar pe 23 august 1944, armatele germane începeau ofensiva finală la ordinul lui Hitler care ordonase distrugerea Parisului. Această luptă a marcat sfârșitul bătăliei care debutase la 6 iunie 1944 în Normandia și care a dus la eliberarea Franței. „Dar în timp ce Parisul era salvat, Varșovia era distrusă”, cu prețul unor pierderi umane și logistice imense, sub lentoarea controlată a Armatei Roșii care prefera înăbușirea insurecției de către germani, decât victoria Armatei Patriei poloneze, forță pe care sovieticii o desconsiderau[10].

Ce a fost, ce nu a fost 23 august 1944, ce îi datorăm Regelui

23 august 1944, așa cum spunea Regele, a fost cel mai falsificat act din toată istoria noastră națională. Tot regele aprecia că acesta nu a fost o lovitură de stat, iar terminologia preferată de suveran era „actul de la 23 august 1944”. Totodată, Mihai I aprecia[11] că momentul din 1944 nu a fost o capitulare fără condiții, ci a fost „fost o încercare a mea de a salva suveranitatea României, prin încercarea tuturor șanselor, oricât de subțiri, care ne mai erau la îndemână. Mai mult, a fost o încercare de a readuce democrația în colțul acesta al Europei”. Regele sublinia că 23 august 1944 a fost „un act de eliberare pentru întregul popor”, „un simbol al speranței”. Evident, pe calificările propagandei comuniste și a istoriografiei sale oficiale (de la caracterul insurecțional, la „revoluţia de eliberare socială şi naţională, antifascistă şi antiimperialistă”) nu merită insistat. Cum nu merită pomenite nici calomnierile, mistificările, culpabilizările de după 1989, la care Regele a trebuit să răspundă aproape până la sfârșitul zilelor.

23 august 1944 nu a fost nici pe departe „o poartă de intrare a comunismului în România” așa cum, tendențios, s-a afirmat. Preluarea puterii de către sovietici și comuniștii autohtoni pe fondul împărțirii sferelor de influență, detronarea Regelui Mihai după câțiva ani încărcați de conflicte cu comuniștii, fac din titratul eveniment de acum 75 de ani o încercare cu adevărat temerară și virtuoasă pe care Suveranul a condus-o și a înfăptuit-o în cel mai important moment al vieții sale.

Îi datorăm lui Mihai I păstrarea suveranității statului, salvarea a mii de conaționali și europeni, revenirea alături de aliați, prăbușirea unei dictaturi, reinstaurarea constituționalismului, garantarea drepturilor civile. Dar îi datorăm recuperarea Transilvaniei de Nord, statuarea noastră ca forță importantă eliberatoare a Europei Centrale și salvarea onoarea naționale.

Pentru toate acestea, cred că merită ca actul de la 23 august 1944 să înceapă să fie aniversat, nu comemorat și nu evitat. Cum evidențiază în aceste zile canalul internațional american, History, într-un reușit spot media, cea de-a 75-a aniversare a loviturii de stat anti naziste s-a făcut prin prisma celui mai curajos monarh al Europei în acele vremuri.

Cred că a sosit timpul să punem acest moment remarcabil în dreptul Regelui Mihai, prin el prezervând nu doar memoria sa, dar și maturitatea democrației românești. Cred că a sosit timpul ca numele actului de la 23 august 1944 să fie redat (pentru bulevarde, parcuri, piațete etc) sau unor monumente de for public pentru că acesta, judecat drept și obiectiv, nu are nicio legătură cu comunismul, ci cu un erou care a marcat pentru totdeauna soarta României și a Europei.

* Articolul de față preia în parte sau în totalitate fragmente din ”Introducerea” la volumul: Alexandru Muraru, Andrei Muraru (coordonatori), Întoarcerea Regelui: 23 august 1944, controversata istorie a unei zile care a schimbat soarta României. Mihai I și Mareșalul Antonescu între Germania lui Hitler și Rusia lui Stalin, Editura Polirom, Iași, 2019.

[1] Dennis Deletant, „Rezistența împotriva dominației sovietice: preludiu la abdicarea regelui Mihai”, în Alexandru Muraru, Andrei Muraru, Regele, comuniștii și Coroana: adevărata istorie a abdicării lui Mihai I”, polirom, Iași, 2017, pp. 33-55.

[2] Vezi, spre exemplu, Andreas Hillgruber, Hitler, regele Carol al II-lea și mareșalul Antonescu: relațiile germano-române, trad. de Maria Alexe, Studiu bibliografic de Stelian Neagoe, Humanitas, București, 2007, pp. 386-389.

[3] Keith Hitchins, România 1866-1947, ediția a III-a revizuită și adăugită, Trad. de George G. Potra și Delia Răzdolescu, Editura Humanitas, București, 2004, p. 543-545 și următ.

[4] Col. I. Cupșa, conf. Gh. Matei, Col. I. Focșeneanu, conf. B. Bălteanu, col. L. Ion, V. Zaharescu, Contribuția României la războiul Antihitlerist (23 August 1944 – 9 mai 1945), Editura Militară a Ministerului Forțelor Armate ale R.P.R., București, 1958, p. 9.

[5] Vezi studiul Mioarei Anton, „SOE în România. Scenarii pentru o lovitură de stat (1943-1944)”, în volumul ce urmează să fie publicat în această toamnă:  Alexandru Muraru, Andrei Muraru, Întoarcerea Regelui: 23 august 1944, controversata istorie a unei zile care a schimbat soarta României. Mihai I și Mareșalul Antonescu între Germania lui Hitler și Rusia lui Stalin, Polirom, Iași, 2019.

[6] Sunday Times, 8 ianuarie 1945 (https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/08/01/semnarea-de-catre-romania-a-tratatului-de-pace-de-la-paris/).

[7] Vezi O istorie ilustrată a diplomaţiei româneşti. 1862-1947″, Bucureşti, 2011, p.309. (https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/08/01/semnarea-de-catre-romania-a-tratatului-de-pace-de-la-paris/).

[8] „Cuvânt înainte”, în Col. Antone Marinescu, Maior dr. Ioan Talpeș, Căp. Alesandru Duțu, Pe drumurile biruinței: 23 august 1944 – 12 mai 1945. Extrase din jurnalele de operații ale unor mari unități și subunități române participante la războiul antihitlerist, Editura Militară, București, 1984, pp. 7-14.

[9] Alexei ANTOSYAK, The Liberation of Romania 1944, Novosti Press Agency Publishing House, Moscow, 1985, p.11.

[10] Antony Beevor, Al doilea război mondial, Trad. de Graal Soft SRL, Editura RAO, București, 2015, p. 632; pp. 618-632;

[11] Vezi „Discursul Majestății Sale Regelui Mihai I la Palatul Cotroceni, în anul 2004, la recepția organizată cu ocazia aniversării a 60 de ani de la actul de la 23 August 1944”, în Historia, accesibil online la https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/regele-mihai-despre-23-august-1944-actul-pe-care-l-am-condus-nu-a-fost-o-capitulare-fara-conditii (12 august 2019).