Vederi sud-est europene, Scoala Nationala de Studii Politice si Adminstrative, 27 mai 2003

27 mai 2003

Un influent eurocrat al anului 2003 spunea ca:

‘Noii veniti trebuie sa inteleaga ca a adera la UE nu inseamna a intra intr-un supermarket. Trebuie sa constientizeze ca intra si intr-o uniune politica. Marea lor temere a fost securitatea, iar SUA au tras si inca mai trag foloase de pe urma acestor temeri.’

Afirmatia inaltului eurocrat este un bun pretext pentru studiul Europei din noi. Ca roman si sud-est european, as avea de spus cate ceva despre aceasta afirmatie care caracterizeaza, fara sa vrea, in mod exceptional, problema reintregirii Europei.

 

Mai intai, supermarket-urile Europei de est au fost goale timp de cinci decenii, iar cele din Romania au avut, in al optulea deceniu al secolului trecut, doar mii de borcane cu mustar, ca sa umple golul de pe rafturi. Am fost martorul acestui fapt, el este incontestabil. A vorbi, asadar, populatiilor fostei URSS, de pilda, sau celor ale Bulgariei ori Romaniei despre ‘supermarket’ este echivalentul deschiderii unei rani adanci, doldora de izolare, umilinta si frustrare, in care imaginea supermarket-ului capata contururi paradisiace. Chiar si astazi, dupa paisprezece ani, cand vad la Luxemburg, Londra sau Roma supermarket-uri kilometrice, simt un vartej pe care occidentalii il asociaza doar zborului cu avionul. Vartejul acesta este unul real, de care trebuie sa se tina seama, pentru simplul motiv ca el exista. Pe de alta parte, in plan prezent, supermarket-ul nu este perceput astazi in Balcani sau in Europa de sud-est ca pe ceva peiorativ. Europenii candidati se bucura de binefacerile supermarket-ului si, de exemplu, nu au nici o neliniste identitara mancand la McDonalds. Ei nu se gandesc ca acesta e un act de tradare a euroidentitatii si au chiar lipsa de inspiratie sa trateze hambugherul dinauntrul painii ca pe o bucata de carne si nu ca pe o bucata de noua ordine mondiala. Acest bun-simt al candidatilor ar trebui sa fie apreciat si tratat ca pe un castig al familiei europene extinse. Cred ca este un prilej de a spune, in acest context, ca, odata ajunse pe drumul prosperitatii, tarile noastre vor fi un catalizator al Uniunii Europene, o sursa de inspiratie si de energie, datatoare de solutii, si nu o greutate pe umerii continentului.

Apoi, intratul ‘intr-o uniune politica’ nu este chiar un argument de adus tarilor fost-comuniste. Ele credeau ca tocmai iesisera dintr-o ‘uniune politica’. Ar fi mai bine sa li se spuna ca se intra intr-o lume cu valori comune, in care nu-i mai ameninta nici tancurile unei puteri totalitare, nici dementa unor lideri nationali, nici machiavelismul politic care le-a produs atata dezamagire in secolul al XX-lea. Aici mai trebuie adaugata o nedumerire: care ‘uniune’ politica? Astazi asistam la lipsa de unitate de vederi si in NATO, si in UE si in Consiliul de Securitate al ONU. Globalizarea funtioneaza perfect: un spatiu din Orientul Apropiat tulbura armonia dintre unele tari europene si SUA. Numai ca, in mod contrar previziunilor analistilor globalizarii, tocmai tarile sarace din Est nu se clatina in alegerea pozitiei lor.

Celelalte, da. Oare de ce? Din cauza prea multor ‘supermarket’-uri?

Afirmatia cum ca ‘marea lor temere a fost securitatea’ este, poate, cea mai descurajanta: securitatea tarilor est-europene nu a fost si nu este o ‘temere’, ci fundamentul preocuparilor noastre. Tarile acestei parti a continentului au fost lasate intr-o stare falimentara de catre anii comunisti si au experimentat un traseu formidabil de fragil de-a lungul ultimelor sute de ani, din punct de vedere al securitatii nationale. Traseul acesta fragil a fost semanat cu sute de mii de victime: barbati, femei si copii. Este un lucru sa vorbesti de astfel de ‘temeri’ la Oslo, Madrid sau la Paris, si alt lucru sa vorbesti de acest subiect la Bucuresti sau la Varsovia. Ceea ce este insa limpede, e ca toate destinatiile amintite sunt parte a aceleiasi familii. La noi n regiune este de-a dreptul instinctiv sa te preocupi, cu absoluta prioritate, de securitatea nationala si sa nu uiti unde te afli, geografic si istoric. A numi acest lucru ‘temere’ inseamna a confunda foamea cu hrana (conditie a existentei si a perpetuitatii).

In fine, privita de la Bucuresti, afirmatia ‘iar SUA au tras si inca mai trag foloase de pe urma acestor temeri’ este o afirmatie stanjenitoare. Dupa al doilea razboi mondial, taranii romani au organizat rezistenta armata in munti, din proprie initiativa, in asteptarea americanilor, dar nu au facut-o ca sa aiba supermarket-uri, ci ca sa lupte impotriva dominatiei sovietice. Romania a afirmat in ultimul timp cu precizie si tarie ca noi nu suntem in situatia de a alege intre NATO si UE sau intre Europa si SUA. Noi avem in mod egal si necesar nevoie de ambele, nu pentru ‘foloase’, ci pentru a deveni o tara moderna, prospera si conectata, adica un sprijin, iar nu o greutate pentru familia euroatlantica. Apoi, nu este drept sa fim pusi sa alegem intre membri ai aceleiasi familii. Noi am platit pretul Cortinei de Fier cu speranta topirii ei, iar familia euro-atlantica ni s-a parut, in totalitatea ei, un ideal pentru care nu am incetat sa visam, in proportie de 85% la scara nationala.

Un ultim comentariu este cel legat de felul in care este perceputa uneori candidatura celor douasprezece tari la UE. Criteriile de indeplinit sunt limpezi si bine intelese, iar ingrijorarea si intransigenta membrilor Uniunii fata de indeplinirea criteriilor, perfect justificate. Uneori, insa, mi se pare ca atitudinea fata de noi este ca si cum noi am fi fost chemati insistent, timp de 50 de ani, sa venim in familie, dar am fi refuzat sistematic binele, meritand acum din plin sa platim pretul incapatanarii noastre. Or, lucrurile nu au stat deloc asa. Situatia careia i-am facut fata a fost in afara si impotriva vointei noastre. Romania a fost ultima tara comunizata, iar Regele Mihai I – ultimul care a parasit regiunea, la 3 ianuarie 1948. Daca nu am venit in familie la timp, este din cauza geografiei, geopoliticii si istoriei, nu din cauza temerilor, foloaselor si a supermarket-urilor.

Cum percepe opinia publica din Occident reunificarea Europei? Ca pe o sursa de ingrijorare. Dati-mi voie sa va impartasesc o experienta traita personal: la sfarsit de an 2002 am fost in vizita in Franta (in capitala si regiuni) si, atat atitudinea mass-media, cat si cea a opiniei publice denotau ingrijorare si scepticism, retinere fata de largirea UE. M-am dus in satele din Pays Beaumontois si am propus oamenilor simpli, comunitatilor locale o colaborare inocenta, generoasa, fructuoasa cu comunitati similare din Transilvania, in calitate de reprezentant al autoritatilor romane si al Familiei Regale. Rezultatul? Oamenii au iesit literalmente in strada, fericiti si generosi fata de o astfel de posibilitate. Au oferit tot ce aveau mai bun, tot ce stiau, tot ce credeau si visau pentru a dura acest pod imaginar intre Pays Beaumontois si Transilvania. Iar seara, privind jurnalul de stiri, nimic nu-i impiedica sa fie din nou eurosceptici si ingrijorati de agricultura unionala de maine.

Reintregirea Europei este un act istoric si geografic, nu electoral. Ea este o nevoie identitara, o chestiune de destin, nu un obiectiv politic. Ea se face de la om la om, de la sat la sat, de la oras la oras, de la regiune la regiune, de la profesie la profesie si, uneori, de la carte la carte.

Pentru noi, romanii, primii ani ai noului mileniu sunt ani cu multe intelesuri, asa cum putini am avut in ultimele decenii. Relativ recentele mutatii ale lumii ne-au adus in mijlocul unor majore preocupari, analize, discutii, arii de interes, etc.

In ce raport cu Europa si cu lumea, in ce raport cu noi insine ne gasesc aceste mutatii?

Despre raportul dintre Romania si vechiul continent s-au spus multe. Ca geografic suntem europeni, ca istoric suntem aproape europeni, ca suntem pe punctul de a intra in Europa, ca nu am fost niciodata altundeva decat in Europa, ca Europa insasi nu mai e ce-a fost, si asa mai departe.

 

Raportul nostru cu continentul-tata nu a fost niciodata simplu, dar azi a devenit aproape pasionant. Nici raportul dintre traditional si universal nu a fost absent din mintile istoricilor, analistilor, comentatorilor, liderilor de opinii, scriitorilor, elitelor, in general. Astazi, globalizarea face ca acest raport sa devina acut, uneori dureros, alteori surprinzator, uneori antagonic, alteori nu.

Renan a dat, in 1882, urmatoarea descriere a Natiunii :

‘Pamantul furnizeaza campul pentru lupta si pentru munca. Omul ofera sufletul. O natiune este un principiu spiritual rezultat in urma complicatiilor profunde ale istoriei, este o familie spirituala, nu un grup determinat de configuratia solului. O natiune este un suflet, un principiu spiritual. Doua componente care, in realitate, nu sunt decat una, constituie acest suflet, acest principiu spiritual. Una este in trecut, cealalta este in viitor.’

Si totusi, fara sa fie doar un ‘grup’, poporul este determinat in identitatea sa si de configuratia solului, si de plasamentul geografic, ba chiar si de clima (de exemplu de diferentele de temperatura de la vara la iarna). Multe interpretari privind caracteristicile populatiilor din Sud-Estul Europei fac referire la psihologia si comportamentul nostru de grup, determinate de relatiile primordiale satesti, cele care ordoneaza viata de familie si cea a comunitatii. Ori, toate aceste consideratii au mare legatura cu solul, cu pozitia geografica si cu formele de relief.

Atat de trainica este ‘mostenirea noastra de amintiri’, atat de inradacinate obiceiurile (inclusiv cele psihologice), atat de legate de fiinta noastra sunt preocuparile modelate direct de ‘mediul inconjurator’, incat celelalte elemente care modeleaza viata noastra, cele dobandite prin civilizatie, ‘comoditatile fizice si morale’, cum le numea Jose Ortega y Gasset pot, atunci cand nu sunt bine (sau la timpul lor) asimilate, sa se transforme intr-un neajuns sau sa fie respinse de comunitate, fie cu ironie, fie cu violenta.

Iata ce spune Ortega y Gasset vorbind despre ‘achizitiile umane’:

‘Pana si ceea ce ni se pare cum nu se poate mai izbutit si mai consolidat poate disparea in cateva generatii. Ceea ce numim ‘civilizatie’ – toate comoditatile fizice si morale, toate ragazurile, toate refugiile, toate virtutile si disciplinele de mult intrate in uz, pe care obisnuim sa contam si care in fapt constituie un repertoriu sau un sistem de certitudini pe care omul si le-a faurit a in chip de pluta, in naufragiul initial care este intotdeauna trairea-, toate acele certitudini sunt certitudini incerte care, cat ai numara pana la trei, la cea mai mica neatentie, le scapa oamenilor din maini si se spulbera ca niste naluci.’

Poate ca gresesc, dar mi se pare ca raportul nostru cu Europa, cel care se creioneaza in acest moment al mersului lumii, seamana cu cel dintre ‘Natiunea’ lui Renan si ‘Civilizatia’ lui Ortega y Gasset. Numai ca, apartenenta noastra la Europa nu se rezuma doar la asumarea unei liste de comoditati fizice si morale sau la impartasirea unor valori. Dar asa cum (de ambele parti ale fostei Cortine de Fier) prin ‘european’ se intelege adesea numai ‘Vest european’, tot asa si identitatea europeana este adesea confundata cu ‘achizitia umana’ europeana.

As vrea sa ma intorc o clipa la felul nostru de a fi, la trasaturile pe care locul unde traim le-a sapat in noi. Giorgios Prevelakis, un bun cunoscator al sud-estului si centrului Europei, are o interesanta privire asupra acestui subiect :

‘Familia extinsa si satul, care nu este decat forma extinsa a comunitatii familiale, constituie celula de baza a majoritatii societatilor balcanice traditionale. Luptele penru prestigiu si putere din sanul acestor comunitati creeaza un microcosmos politic. ‘Micropolitica’ de sat este reluata si adesea continuata in viata politica de stat. Ea zadarniceste eforturile intelectualilor de la oras in vederea modernizarii institutiilor politice’.

Prevelakis continua analiza, care releva simplitatea si acuratetea cu care ni s-au ‘transmis’ trasaturi de sute de ani :

‘(…) cu ajutorul catorva rude si/sau rude prin alianta, familia poate oricand sa-si pastreze autonomia economica, pe cand cooperarea cu persoane din afara cercului familiei este rareori necesara si chiar realizabila. Intre membrii comunitatii se desfasoara o anumita competitie pentru prestigiu social, prestigiu conferit de respectarea valorilor morale, intre care primeaza implinirea indatoririlor fata de familie. Munca oricarui barbat, viata sa afectiva, obligatiile sale capata sens numai in functie de acest mic grup. A-ti pune energia, resursele si afectivitatea in serviciul unei persoane din afara grupului familial, inseamna a comite un soi de tradare. Nepotismul este o datorie, nicidecum o greseala, iar onoarea este opusa onestitatii canonice.’

Tot Giorgios Prevelakis crede ca identitatile balcanice au ramas cu un continut traditional, acelasi de-a lungul evolutiei lor moderne si contemporane si ca ceea ce s-a schimbat a fost numai formele elaborate de ideologiile occidentale: liberalism, nationalism, comunism.
Thomas Friedmann, jurnalist la New York Times, este si el preocupat de raportul dintre global (in cazul nostru european) si traditional (in cazul nostru national) :

‘Provocarea acestei ere a globalizarii, atat pentru tari, cat si pentru indivizi, consta in a gasi un echilibru sanatos intre conservarea spiritului de identitate si de comunitate, a sentimentului de ‘acasa’ si respectarea regulilor de urmat pentru a supravietui in sistemul globalizarii.’

Raportul sud-estului european cu continentul intreg nu este o chestiune inventata de constructiile europene postbelice si nici o chestiune politica, economica, militara si diplomatica a anului 2003; el este rezultanta multor influente, unele istorice, altele geopolitice, altele pur si simplu geografice. Ceea ce pentru noi a fost centru, pentru altii a fost periferie :

‘In raport cu marile imperii sau spatii de civilizatie care si-au intins aripa asupra acestei zone intr-un moment sau altul, fara excepie, in fiecare caz, Balcanii au fost plasati la ‘periferie’: periferie a Bizantului, periferie a Occidentului, periferie a Imperiului Otoman si a lumii islamice, in sfarsit, periferie a spatiului de influenta pe care Rusia a exercitat-o in Europa.’

Istoria contemporana a Balcanilor si raportul lor cu Europa de astazi ma fac sa ma gandesc la o anecdota relatata de Ortega y Gasset :

 

‘Dialogul dintre orb si olog”:

-Cum iti merge, mai om bun? – il intreaba orbul pe olog. Si ologul ii raspunde orbului:
-Cum vezi, prietene’

Trebuie sa fac o precizare: cand vorbesc despre departarea dintre sud-estul si vestul european nu ma gandesc la dimensiunea concreta administrativa, economica, politica, financiara, militara pe care Uniunea Europeana si mecanismele ei o pun in miscare pentru o Europa reintregita. Acesta efort institutional, politic, administrativ, are concretete si este urmarit dupa un plan binecunoscut si democratic acceptat. Nu ma gandesc nici la dimensiunea institutionala a reintregirii europene care se modeleaza sub ochii nostri ca o structura europeana noua, legitima, democratica si supranationala. La urma urmei, unul din sensurile misiunii mele oficiale este acela de a milita pentru Romania in spatiul european si de a aduce Europa in spatiul romanesc. Perspectivele acestui demers mi se par incurajatoare, esentiale, fascinante si am credinta ca el, demersul extinderii Europei unite, este o mare idee a omenirii.

In acest studiu eu ma refer la acea parte din fiinta umana, nationala sau continentala care scapa clasificarilor ori demarcatiilor, cea care face ca etnicul, traditia, limba, cultura, obiceiul, moravul, temperamentul, geografia si istoria recenta sa ii apropie atat de mult pe cei departati si sa ii deosebeasca atat de mult pe cei apropiati.

Daca Ortega y Gasset spunea ca ‘ideea de progres si idealismul’ sunt ‘doua din lucrurile cele mai detestabile’ si ca vede in ele ‘pesemne, cele doua mari pacate ale ultimilor doua sute de ani, cele doua forme maxime de iresponsabilitate’, poate ca s-ar putea spune -parafrazandu-l- ca fascismul si comunismul sunt cele doua forme maxime de iresponsabilitate ale omenirii, in secolul al XX-lea. Dar daca Balcanii si restul Europei ‘au nevoie de dictionare’ pentru a se intelege, sunt comunismul si fascismul singurele cauze ale fracturii psihologice, istorice, geografice? Sau numai unele din cauze, poate nu necesar cele mai adanci?

Un analist politic roman face o demarcatie intre cele doua Europe, prin prisma religiilor sau confesiunilor:

‘Crestinatatea occidentala inseamna binomul catolicism-protestantism, multitudinea limbilor care se reclama de la suportul lor latin sau care au fost puternic influentate de latina, separarea autoritatilor spirituale de cea temporala, suprematia legii, pluralismul social si existenta unor colectivitati reprezentantive, capabile sa-si exprime interesele la nivel politic, individual ca reper al libertatii si fundament al constructiei sociale. Toate aceste trasaturi au facut din Occident polul de iradiere a unui urias proiect de modernizare, care sustine Europa din zorii Renasterii, pentru a continua si azi.’

‘Lumea ortodoxa, bazata pe doua criterii tari – religia si limba. Limba este de data aceasta slava, iar crestinismul ortodox este considerat aproape exclusiv sub aspectele care-l separa de traditia catolico-protestanta. Chiar daca influentata in anumite proportii de civilizatia occidentala, ortodoxia, ca sistem de civilizatie, nu este bazata pe individ si individualism, ci pe comunitate, ea nu a facut niciodata ruptura decisiva dintre puterea temporala si cea religioasa chiar daca, pro forma, in spatiul modernizarii ei de secol XIX, a fost obligata sa accepte aceasta separatie, diferentierea sociala este incompleta si adesea ‘nenaturala’, iar suprematia legii impersonale, creatie a formalismului institutional, nu a putut fi niciodata asigurata, in fata concurentei ‘legii locului’, a celor mai diferite traditii care au ramas vii, subminand modelul occidental, atunci cand s-a incercat implantarea lui.

‘In mod radical, lumea islamica este diferita de celelalte doua spatii de civilizatie care au concurat pentru ocuparea Balcanilor. Separarea puterii temporale de cea religioasa este pur si simplu o blasfemie, modelele de organizare sociala nu au nimic de a face cu individualismul occidental si institutiile sale – de la casatorie la exprimarea libertatii. Zeii, Profetii si Legea nu sunt diferite, ci de-a dreptul opuse, o opozitie pe care istoria a consemnat-o cu sangele curs din abundenta in nenumaratele batalii dintre armatele lumii musulmane si cele ale crestinatatii, avand ca loc predilect de desfasurare Balcanii.’

Cu certitudine, o Uniune Europeana extinsa va trebui sa raspunda la diverse intrebari, nu numai sa integreze continentul din punct de vedere economic, financiar si cultural.

Jonathan Eyal, director de studii la RUSI – Londra, spune ca la sfarsitul lui mai 1991, comunitatea europeana era speranta viitorului, ca tarile Europei de Est, ruinate de patruzeci de ani de experienta comunista, priveau catre comunitatea europeana nu numai precum catre o sursa de fonduri de investitie, dar si catre o piata potentiala, catre un izvor de cunoastere, temelia securitatii lor viitoare. Anii dinozaurilor erau sfarsiti. Pactul de la Varsovia se prabusise, URSS se topise, si NATO, o alta institutie creata de Razboiul Rece era disperata sa gaseasca orice stalp de sustinere valabil. Eyal spune ca Europa nu a reusit sa realizeze o noua structura de securitate in 1990, dar ca ar fi fost greu sa o faca. Fapt este ca toate natiunile si nationalitatile cereau sa fie primite in consiliile europene, de la Maghreb la Vladivostok. In acest concert de miscari, Balcanii s-au aratat de la inceput un caz aparte. Complexitatea problemelor locale, diferenta dintre aspiraatii si realitate, lipsa intelegerii naturii Balcanilor, este in conceptia lui JE un sir de argumente in acest sens.

‘Acum , cand avem mintea cea de pe urma, putem spune ca dominatia sovietica in istoria Europei de est a fost efemera. Creatia statelor natiune ca unica unitate viabila si dezirabila, a fost in mare masura o idee occidentala care a facut prapad in Balcani. Punct de intalnire a trei imperii multinationale, si detinand caile navigabile strategice europene, popoarele balcanilor nu au putut fi niciodata separate in entitati nationale omogene.’

‘Moderatia si consistenta nu au fost niciodata mari virtuti balcanice. Experienta Balcanilor, doua efecte: obsesie a istoriei – fiecare episod istoric e instrument politic si e interpretat si falsificat asa cum ne aranjeaza mai bine. Obssesie a unitatii nationale – ca rezultat al istoriei, statele balcanice sunt rezultatul faramitarii imperiilor multinationale. Regimurile comuniste ale Balcanilor au folosit nationalismul ca sa-si legitimeze puterea. A inflama vechi dispute nationaliste in regiune a devenit un mecanism pentru a devia atentia publica de la dificultatile economice, un vehicul de mobilizat masele. Astfel, xenofobia a atins noi inaltimi exact sub puterea comunista. Balcanii au ramas societati esentialmente agrare, cand un sistem politic presupus sa apere drepturile muncitorilor a fost adus de sistemul sovietic in 1945. Intreaga structura a comunitatilor satesti a fost distrusa si tarani dezradacinati au fost fortati sa populeze concerne industriale la margine de oras. Astfel, prima generatie de tarani depopulati au ramas nesiguri, expusi pericolului: renuntand la originile lor taranesti, ei au trebuit sa stabileasca o existenta si un ethos urban. Acest factor a jucat un rol in lipsa opozitiei organizate in Bulgaria, Romania, Albania si Iugoslavia’.

‘Scopul implicit al fondatorilor istorici ai Romaniei a fost sa se lepede de locul lor in Balcani si sa o transforme prin impunerea institutiilor Occidentale. Pana in ziua de azi, acest dor arzator indreptat spre vest ramane puternic; nimic nu a fost mai respins de catre intelectualii romani decat slugarnicia fata de Rusia, ceea ce se conecta explicit cu o pozitie mostenita de Est inferior.’

Exercitiul democratic implica in mod sanatos dezbateri, analize, largi confruntari, toate benefice, desi avand darul de a crea uneori confuzie, mai ales in Est.

In acelasi timp, momentul mondial e puternic in semnificatii. Nu numai contientul european se pregateste de o mare schimbare structurala, istorica si culturala, tot mapamondul traieste socul unei restructurari, a unei reevaluari. Astfel, sud-estul european, izolat cinci decenii, are astazi de facut gimnastica adaptarii nu numai la o noua lume europeana, ci la o noua lume pur si simplu. Acest nou si uimitor timp este descris de ziarul ‘La Stampa’, cu ocazia vizitei in Canada a Papei Ioan Paul al Doilea, astfel: ‘Noul Mileniu a fost inaugurat cu doua scenarii contrastante: cel al multitudinii de pelerini veniti la Roma pentru Marele Jubileu, pentru a trece pragul Portii Sfinte care este Hristos, Salvatorul si Mantuitorul omului; si cel al teribilului atentat terorist de la New York, imagine a unei lumi in care pare sa prevaleze dialectica adversitatii si a urii’ . De la o baza militara reconvertita in parc urban, Sfantul Parinte a lansat in anul 2002 intrebarea dramatica: ‘Pe ce fundamente trebuie sa construim noua epoca istorica generata de marile transformari ale secolului al XX-lea?’ In lunga noapte de la Downsview Park s-a cantat si s-au spus rugaciuni in 18 limbi, inclusiv in chineza si mohawk, idiomul indigenilor din Canada. Pe imensa esplanada de 130 de hectare a fostei baze militare, a fost inaltata o cruce de 55 de metri.’

In acest timp Pratica di Mare , langa Roma, este a doua baza aeriana ca marime din Europa, 800 hectare, 5700 angajati; pentru summit-ul NATO din 28 mai 2002, 6000 de lucratori i-au refacut look-ul; in cele cinci ore ale summit-ului au venit 9000 de persoane. Seamana cu filmarea la ‘Tunurile din Navarone’, nu-i asa?

Ar fi incomplet sa amintim numai datele spectaculoase cu care noua realitate mondiala se autodefineste. Uneori, noua realitate vine cu argumente foarte aplicate :

‘In ultimii 20 de ani, numarul tarilor care organizeaza alegeri s-a dublat pana la 140 si doua treimi din populatia mondiala are o pondere insemnata in procesul alegerilor liderilor. Atunci, de ce nu ne bucuram? De ce avem impresia ca lucrurile nu s-au schimbat? Raspunsul se datoreaza, pe de-o parte, faptului ca aceste reforme nu au constituit un panaceu- nu au generat pace si prosperitate in mod instantaneu- si, pe de alta parte, pentru ca numai alegerile in sine nu inseamna democratie.’

‘Peste 60 de tari au saracit in ultimul deceniu, in paralel cu o expansiune a pietelor, democratiei si cu cea mai mare crestere economica inregistrata vreodata in lume. Daca se continua actuala tendinta, cel putin 33 de tari nu vor putea atinge nici jumatate din cele opt obiective convenite international’.

‘Practic exista multi lideri alesi care actioneaza ca si cum democratia ar inceta imediat dupa inchiderea birourilor electorale, calcandu-si in picioare opozantii politici si ramanand surzi la nevoile si aspiratiile celor care i-au votata, mai ales ale saracilor. La fel cum, de multe ori, opozitia nu se arata dispusa sa accepte rezultatele legitime sfidandu-i pe invingatori, nu din scaunul de parlamentar, ci de pe strada.’

Sa ne intoarcem pentru inca o clipa in Europa, la cele doua parti care se vor uni si sa ne intrebam daca ele se vor putea si concilia, si cum? Estul trebuie sa-si faca temele, iar vestul trebuie sa ajute material un est cu temele facute. Este insa oare totul atat de simplu?

Mai intai, estul: iata cum se prezinta el la intalnirea istorica de dupa ridicarea cortinei de fier:

‘Toate statele Europei de Est erau in 1989 mici, nesigure, inconjurate de inamici istorici, cu lungi traditii de ciorovaiala si chiar mai lungi amintiri istorice. Paradoxal, revolutiile din 1989 au incurajat de fapt credinta ca statele din regiune au actionat la unison. In sase luni, masele au inaltat baricade la Praga, Budapesta, Bucuresti si Sofia. O vasta masinarie a securitatii s-a faramitat in fata randurilor demonstrantilor si revolutiile au adus o colectie pestrita de eroi. Un electrician de la Gdansk devine presedintele Poloniei, un dramaturg devine seful statului cehoslovac. Pana si in Romania, tara care a facut exceptie de la regula, avand miscare violenta, Occidentul a vazut evenimente asa cum el le-a vrut sa fie.’

Iar acum, vestul:

‘Hipertrofierea preocuparii pentru ‘unelte’, industrializarea si chiar societatea post-industriala ataca coroziv nu doar libertatea individului, ci insasi identitatea sa sociala, culturala si spirituala. Temelia insasi a civilizatiei occidentale este supusa unei erodari grave. Numele ei este alienare. Inainte chiar de a se aseza comod intr-o epoca de ‘academism’, civilizatia occidentala s-a pus din nou in miscare, catre o noua mutatie culturala.’

Este neindoios ca mecanismele administrative, institutionale si cele politice, impreuna cu societatea civila si suportul natiunilor europene vor desavarsi reintregirea continentului. Pentru a-l vedea intreg, societatea europeana ar trebui nu numai sa reclame unitate, ci sa o si faca : Iata cum vorbea Henry Kissinger despre ‘societatea’ care isi merita numele:

‘ Proba unei societati este data de posibilitatea ei de a-si subordona diferentele de opinie urmaririi unor obiective comune si de capacitatea ei de a nu uita ca societatile prospera ca urmare a reconcilierii, nu ca urmare a conflictelor pe care le intretin.’

Conflictele nu sunt, insa, numai de natura politica, economica sau militara. Diferenta de intelegere a unui fenomen, a unei afirmatii sau a unei vederi, poate declansa sau intretine un conflict anevoios. Dovada, povestea cu supermarket-ul de la inceputul conferintei.

 

Europa se va intregi. In ce lume va vietui ea, insa?

Voi incerca sa raspund la aceasta ultima intrebare prin doua texte adresate responsabililor Pamantului:
Primul text este apelul de la sfarsitul anului 2002 al Papei Ioan Paul al Doilea :

‘El cere responsabililor Pamantului sa faca un efort de inteligenta, curajos, indraznet, pentru a trece peste o viziune definitiv depasita si nepotrivita relatiilor dintre state, din vremurile moderne. El cere sa se mearga dincolo de dreptul international consolidat pentru a cauta noi moduri de convietuire, de cooperare, de dialog, de respect al demnitatii tuturor protagonistilor scenei internationale, carora sa se inceapa sa li se restituie credibilitatea si autoritatea la Natiunile Unite.’

Al doilea text se refera la o scrisoare de la la doi copii din Guineea, Yaguine Koita si Fode Tounkara, de 14 si, respectiv, 15 ani, care au murit inghetati in trenul de aterizare a unui avion Sabena ce mergea de la Conakry la Bruxelles, incercand sa ajunga in Europa. Cei doi copii inghetati la minus cincizeci de grade au fost gasiti lipiti unul de altul strangand la inima o scrisoare care incepea asa:

‘Excelentele Voastre, Domnilor Membri si Responsabili ai Europei, avem onorabila placere si marea incredere de a va scrie aceasta scrisoare pentru a va vorbi de obiectivul calatoriei noastre si de suferinta noastra, copiii si tinerii din Africa. Va imploram pentru dragostea fata de frumosul dumneavoastra continent (…). In plus, pentru iubirea si prietenia Creatorului nostru ‘Dumnezeu’, Atotputernicul, care v-a dat toate bunele experiente, bogatii si puteri de a construi bine si de a organiza bine continentul nostru pentru a deveni cel mai frumos si mai admirat prieten al celorlalte (…)’.

Ce parere aveti despre aceasta scriere, domnule Cehov? Dar dumneavoastra, domnule Churchill?!