01 mart. 2003

‘Nu le ingaduim decat copiilor si nebunilor sa fie sinceri cu noi; ceilalti, daca au indrazneala sa-i imite, se vor cai mai devreme sau mai tarziu pentru asta.’

Emil Cioran

In sistemul international de azi, aflat intr-un febril proces de redefinire si reasezare, analizele la nivel mondial, regional sau cele care se refera la spatii mai restranse ating de cele mai multe aceeasi performanta: rezista cateva saptamani. Daca Fukuyama scria, la inceputul anilor 1990 despre sfarsitul istoriei, Fareed Zakaria vorbea, la cateva zile dupa 11.09.2001 de ‘sfarsitul sfarsitului istoriei’. Analisti, experti si opinanti asupra modificarilor sistemului precum si a impredictibilitatii lui crescande modifica idei, concepte si imagini, care se succed cu repeziciune in mintea noastra.

Plecand de la conceptul de geopolitica, prezentarea mea va descrie spatiul romanesc, central si est-european, momentele care l-au influentat si pozitia lui in constructia europeana a mileniului III. La originea Europei nu exista nici un principiu fondator originar, spunea Edgar Morin. Europa este o notiune complexa, cu frontiere vagi, cu o geometrie variabila, suferind alunecari, rupturi, metamorfoze. Pentru a intelege Europa trebuie analizat tocmai ceea ce are ea mai incert, mai volatil, mai contradictoriu si, in acelasi timp, trebuie luat pulsul punctelor istorice de forta, din care continentul s-a plamadit.

Dictionarul explicativ al limbii romane defineste geopolitica drept o teorie care sustine ca politica statala este determinata de pozitia geografica.

Geografii spun ca termenul descrie o subdiviziune a geografiei care considera foarte important spatiul, in intelegerea relatiilor internationale.

Geopolitica explica importanta relativa a statelor in ordinea mondiala, utilizand trei perspective: ideologia, economia si puterea.

Explicatia ideologica este folosita ca baza de plecare in virtutea careia statul isi poate justifica actiunile teritoriale, interne sau externe. Perspectiva ideologica a dus la aparitia conceptelor – ‘regiuni de falie’ (shatterbelt regions) sau zone de conflict (crush zones). In interiorul acestor zone exista ciocniri culturale, istorice sau politice, care transforma aria respectiva intr-una instabila si, de aici, puterile emergente isi revendica baza ideologica pentru justificarea actiunilor teritoriale.

Geopolitica nu poate fi inteleasa fara a tine seama de economia globala, in care trebuie sa stim cine ia, ce ia, unde si cum. Practicarea consecventa si inspirata a regulilor economiei de piata in plan intern, poate ajuta statul sa joace un rol important in relatiile internationale.

Din perspectiva puterii, geopolitica analizeaza relatiile dintre state examinand abilitatea acestora de a influenta sau schimba comportamentul altora.

Halford Mackinder a vorbit, poate pentru prima data, in 1904 , de toate cele trei valente mentionate anterior, intr-o perioada in care in sistemul international nu exista o putere predominanta. Makinder spunea ca era expansiunii peste mari si oceane s-a incheiat, iar lumea a devenit un sistem unde o actiune politica relevanta produce efecte in zone indepartate si aparent ne-conectate ale lumii. Intr-un astfel de sistem, orice explozie a unor forte sociale, in loc sa fie disipata pe canale fara terminal, isi va regasi ecoul in zone indepartate ale globului, slabind elementele politice sau economice. Poate cel mai interesant punct al eseului este conceptul de heartland. Mackinder considera ca cel care controleaza Eurasia si Africa poate controla totul, pentru ca puterea este data de populatie, de resurse si de pamant, oceanele nefiind importante in aceasta ecuatie. Istoria europeana s-a scris prin repetate incercari de a controla acest heartland. Termenul de geopolitica a fost dezvoltat de Mackinder ca paradigma conceptuala pentru a sublinia importanta heartland. Controlul acestui spatiu fiind aproape preluat de Germania, in timpul celui de-al doilea razboi mondial, Haushofer a dus mai departe munca lui Mackinder, incercand sa impuna termenul de lebensraum (living-space) – spatiu vital -, ca justificare a expansiunii germane inspre Estul Europei.

Geopolitica, in teoria relatiilor internationale, este, desigur, un ‘loc comun’ pentru onorata asistenta. Voi trece, asadar, la descrierea spatiului romanesc si a gandirii lui istorice si geopolitice.

Bogdan Petriceicu Hasdeu, unul dintre primii istorici moderni care au scris despre acest subiect, atribuia formarea unei natiuni interactiunii dintre un pamant si un neam (ginta). El confera monopolul unei Providente, unui Pedagog al Universului, care impunea directia necesara in asezarile ce comportau o asemenea anvergura.

In 1899, A.D.Xenopol evidentia existenta a doua categorii de factori: variabili si constanti. Cei constanti erau rasa si mediul exterior (natura si situatie geografica in care sunt chemate sa traiasca popoarele). Factorii constanti nu determina o evolutie, ci fixeaza doar un cadru. O lege abstracta a lui Xenopol era influenta combinata a rasei si mediului: rasele superioare se remarca printr-o stapanire mai clara si eficienta a mediului. Concluzia lui Xenopol era ca o rasa se poate emancipa de sub caracterul imprimat de mediu. O forta auxiliara a istoriei era considerata forta individualitatii. Produs combinat al ereditatii si mediului, particularitatilor fizice si psihice si conditiilor mediului, personalitatea isi pune amprenta asupra evolutiei istorice.

Teoria factorilor istorici la D. Onciul are pe primul loc asezarea geografica si mediul etnic (vecinii). El a analizat istoria romanilor din aceasta perspectiva si a remarcat ca mediul a favorizat Unirea Principatelor Romane in jurul fortaretei naturale a Carpatilor. Dar contrar acestui atu geografic, mediul etnic a contribuit la intarzierea procesului.

Vasile Parvan se intreba, la randul sau: ‘Nu e natiunea acea expresie culturala creata de inraurirea pamantului asupra omului, nu e ea realitatea biologica a omului modificat de pamantul pe care se aseaza, dupa legi neschimbate?’ La el, pamantul este un factor de inertie, un factor regulator ; ideile, un factor propulsator. Destinul istoric incepe cand intre materia umana si idee se stabileste o armonie, un consens.

Nicolae Iorga discuta despre permanentele istoriei, plasand pamantul pe unul dintre cele mai de seama locuri. In ‘ Istoria Romanilor si a Romanitatii Orientale ‘ (1937), el vorbea de o conditionare geografica a istoriei nationale de durata lunga: ‘O actiune organica, exercitata asupra aceluiasi fond si prin efectul acelorasi influente, dincolo de secole si milenii.’ Apoi, in Istoria Comertului Romanesc (1937): ‘ Statele noastre, doar pentru ca erau doua directiile de comert, nu ar fi exista fara aceasta fatalitate geografica. ‘

In conferinta lui Nicoale Iorga de la Zurich din 1938 sunt similitudini cu, dar si disocieri de determinismul geografic al lui Buckle (Istoria Civilizatiei in Anglia): ‘Pamantul acesta va impune modul de a cladi, linia si calitatea costumului; prin influenta lui asupra organelor vorbirii, el va aduce la modificarea sunetelor si va contribui la crearea noilor dialecte; din toate acestea va iesi o tinuta, un habitus local. Pentru ca pamantul suveran, cu vecinatatile si cu orizontul lui, isi va impune voia ‘

Pe seama pamantului trebuie puse si directiile politice, considera Iorga. El punea in evidenta ‘o continua coborare a popoarelor din Nord catre apele Marii Egee’. In mod similar, in istoria Romanilor, Iorga vedea o certa legatura de continuitate intre regalitatea lui Decebal si cea a lui Ferdinand I. Dintr-o asemenea perspectiva, alcatuirile statele intemeiate succesiv de huni, avari, carolingieni, maghiari pe Dunarea de Jos si Tisa, ori cele ale caror baze au fost puse de Mihai Viteazul si Ferdinand in spatiul carpato-danubiano-pontic nu le considera decat tot atatea avataruri ai statalitatii orginale dacice. El vorbea despre o necesitate a asocierii teritoriale in istoria romanilor: ‘Din stepa, centrul a trecut in Ardeal si din Ardeal s-a fixat in campia munteana. Astfel, in epoca noastra, Romania tratatelor care carmuiesc Europa nu e altceva decat reintruchiparea, prin vointa Carpatilor si a Dunarii, a monarhiei imperiale a Dacilor.’

Istoricul Ioan Lupas enunta ca prim factor al dezvoltarii istorice romanesti, cel geografic, in Factorii Istorici ai vietii nationale romanesti (1973). Acesta observa dualitatea influentei spatiului geografic: pe de o parte a creat caractere tari, pe de alta parte a favorizat navaliri si razboaie care produc o intarziere a dezvoltarii in zona.

C. C. Giurescu, varf de lance al noii scoli de dupa Iorga, imputa acestuia (Istoria Romanilor, 1966) neglijarea aspectului geografic. In opinia sa, pamantul este unul dintre factorii decisivi in formarea poporului roman, dar el se delimiteaza de Buckle, care acorda un monopol autoritar pamantului si mediului. Asezarea la hotarul rasaritean al Europei ar fi conferit poporului menirea de strajer al civilizatiei europene, in punctul in care aceast se ingemaneaza cu cea asiatica: ‘ Nascuti ca popor din necesitatea de aparare a granitei imperiului roman, am pastrat aceasta caracteristica si obligatie in tot lungul istoriei. A face paza la rasaritul Europei, a sta de straja in fata lumii asiatice, e fara indoiala, una dintre menirile noastre.’

P. P. Panaitescu accepta situarea geografica si structura teritoriului intre primii factori. El considera poporul roman asezat nu in ‘calea rautatilor’ ci in ‘fata rautatilor’, altfel spus la ‘la marginea civilizatiei europene si crestine, dar de partea ceastalalta a baricadei’ (Destin Romanesc, 1941). Avem, in viziunea sa, un destin de sentinela, un rol de intermediari de cultura intre Est si Vest.

Panaitescu ar merita astazi o reconsiderare, fara indoiala. Teoria sa asupra plasarii spatiului romanesc in context european este una rafinata. Demolator de mituri (De ce nu au cucerit turcii Tarile Romane ?, unde a dovedit exemplar ca spatiul romanesc nu a fost o prioritate geostrategica esentiala a directiei otomane), Panatiescu cosidera ca ‘ nu trebuie sa sa devenim un popor nebalcanic, ci sa fim, daca aceasta expresie este ingaduita, un popor supra-balcanic ‘. Romanii trebuiau asadar sa domine un spatiu est-european.

Imaginile de sine sunt adesea distorsionate si acest lucru se intampla nu doar in arealui romanesc sau balcanic, ci reprezinta o recurenta istorica valabila la mai toate popoarele lumii. Supraevaluarea sau hiperbola sunt prezente in nenumarate exemple din istoria Europei si a lumii. Intr-o situatie similara s-au auto-pozitionat foarte recent doua state europene importante, care au contribuit si contribuie din plin la constructia Europei secolului XXI.

Care este imaginea de ansamblu pe care o decelam, privind detasati de nostalgiile vreunei dominatii balcanice?

Oscar Halecki (The Millenium of Europe) argumenta ca primul mare pas spre unitatea europeana, asa cum o intelegem astazi, a fost acela facut de Cesar, care a mutat sensibil centrul de putere al Imperiului Roman. Expansiunea fusese traditional orientata spre sud si est (Africa si Orientul Mijlociu, Europa de est), dar Cesar a mutat directia catre nord si vest, destinatii necunoscute pana atunci in geografia politica imperiala. Romanizarea Galilor si Bretonilor a schimbat centrul de putere european.

Gestul ‘vestic’ al lui Cesar nu va fi singular. Papii romani in sec. VII, urmati de Carol cel Mare, vor cauta sa contrabalanseze forta Imperiului Bizantin, determinant al puterii europeane, cu o alternativa vestica solida, printr-o consolidare a vestului activa si inovatoare. Se initia astfel un dialog est-vest fructuos in dialoguri doctrinare politice, ideologice, religioase, geostrategice si de dinamica continentala a desenarii puterii globale crestine.

Crestinarea si cuceririle militare vor aduce nordul european (la fel ca si estul) in componenta unitatii europene, intr-un termen relativ scurt. Ridicarea nordului ca centru economic si politic, in secolele medievale tarzii, denota un ciclu al vitalizarii acestui spatiu, care a fost colonizat, re-civilizat si a devenit prosper prin solutii economice dar, sa nu uitam, si prin solutii politice flexibile (Imperiul Roman de natiune Germana, Regatul Danemarcei, Suediei, Poloniei & Lituaniei, Prusia si viitoarea Germanie – sunt cateva exemple din cronologia istorica).

In decursul istoriei, solidaritatea speciala a nordului fata de idealul european tine de destinul unei periferii active, pe sol european. O alta periferie, mai putin activa si dinamizanta, mai degraba victimizata de centru, a fost estul european. Adesea vazut ca pamant de cucerit, de convins si de crestinat, de contrazis si de respins, iar apoi de domesticit de catre Europa prospera si civilizata, estul european dovedeste ca Europa a fost colonizatoare inainte de 1492!

Teza lui Robert Bartllet (The Making of Europe, London, 1992) privind Europenizarea Europei detine si astazi un monopol in gandirea istorica privind relatia centru-periferie in Europa medievala si moderna.

Re-civilizarea estului (ca si a nordului) nu este decat o incercare de inchidere a unui cerc, vazut pe durata lunga a istoriei. Un cerc al identitatii de constructie a unui organism european, care initial a fost centrat pe un Sud al palmierului si al uleiului de masline (Fernand Braudel) si transpus intr-o miscare rotativa spre vest si apoi spre nord, pentru ca inchiderea cercului sa se faca in eterna problema a estului. Estul, din care se revendica si Romania, este vazut atat ca Poarta de acces dinspre Asia, cat si ca Zid defensiv, sprijin fratesc crestin sau auxiliar important al securitatii europene, a carei traditie trebuie cautata in evul mediu abundent in solutii de includere a estului in scheme ofensive, iar apoi defensive, ale identitatii comune.

Cum ar arata Europa fara Urali, fara Volga si cu o Mare Neagra prelungita de la nordul rece si pana in Mediterana, izoland perfect geografic Europa de Asia? Factorul geografic a fost decisiv in definirea identitatii europene adesea reclamata ca fiind construita prin conflict cu Celalalt. Intr-o geografie politica utopica, am putea presupune o re-civilizare a Asiei de catre un est european, simetric cu un Occident care a europenizat (sabie, comert, sclavie, credinta, etc.) un areal american? Un est care ar beneficia de o structura de putere sedentarizata si nedisputata de catre un permanent factor exterior… Ar insemna aceasta o mai profunda identificare a estului cu restul Europei? Intreruperea stepelor (ca poduri dinspre Asia) ar insemna mai multa liniste ce ar permite edificari institutionale interioare pentru estul vazut astazi ca Wild Wild East?

Parasind zona utopiei si cea a istoriei a doua milenii de transformari europene, sa abordam cele mai importante momente de reformulare a sistemului international ale ultimelor doua secole, si sa aratam pe scurt cum s-a miscat diplomatia romaneasca intr-un anume interval de timp.

Sistemul international de state a fost intotdeauna regandit de marile puteri ale momentului. In consecinta, in 1815, ca si in 1919-20 si in 1943-1945 formularea sistemului s-a efectuat conform intereselor marilor puteri.

Congresul de la Viena din 1815 a incercat sa refaca sistemul formalizat la 1648 si distrus de turbulenta dintre 1789-1815. Modalitatea socotita optima a fost institutionalizarea concertului de putere, care a insemnat balanta de putere intre tarile importante. Marile puteri fusesera cele care organizasera in 1815 sistemul, tot ele au fost pivotul acestuia in urmatoarea suta de ani.

La Versailles, in 1919-20, marile puteri invingatoare au fost cele care au organizat sistemul dupa infrangerea Germaniei. Iar faptul ca SUA – participante la reorganizare – s-au retras ulterior in izolationism a reprezentat una din principalele cauze ale non-durabilitatii lui.

Pentru ca am mentionat Versailles 1919, va cer permisiunea unei anecdote, care ilustreaza in ce fel uimitor si original se manifesta uneori diplomatia multilaterala romaneasca, ca si geopolitica sau mai degraba geo-patriotismul nostru:

Regina Maria, nascuta in 1875 Principesa a Marii Britanii, nepoata a Reginei Victoria si a Tarului Alexandru, a facut mult pentru Romania, dar si pentru Balcani. Poate cea mai spectaculoasa izbanda europeana si romaneasca a Reginei este vizita sa, in 1919, la primul ministru francez Clemenceau.

 

Intr-o epoca in care nu era pusa la mare pret implicarea femeilor in politica sau societate, Regina Maria a cutezat sa-i ceara omului de stat francez ajutorul pentru revenirea la Romania, dupa primul razboi mondial, a Transilvaniei pana la Tisa si a Banatului. Este evocat un schimb de replici pe care nimeni nu-l poate – totusi – confirma: Clemenceau, supranumit ‘tigrul’ i-ar fi spus: ‘Madame, ceea ce cereti este partea leului’! Regina Maria ar fi raspuns fara ezitare: ‘Este ceea ce leoaica cere tigrului’!

Al doilea razboi mondial a izbucnit ca un razboi intre marile puteri in 1939, iar reorganizarea sistemica postbelica a fost efectuata conform intereselor statelor mari invingatoare. De aceasta data, SUA nu s-au mai retras in izolationism incepand, din 1945, era hegemoniei americane in sistem.

In desfasurarea lucrarilor congreselor mentionate, reprezentantii marilor puteri au jucat rolul covarsitor. Viitorul sistemului a fost decis in conclavul reprezentantilor acestora. La fiecare dintre congrese, aceste conclavuri au fost institutionalizate : la inceput un ‘consiliu de patru’ (apoi cinci, dupa admiterea lui Talleyrand) la Viena; un ‘consiliu suprem’ (reprezentantii SUA, Frantei, Angliei si Italiei) la Paris in 1919; ‘cei trei mari’ in conferintele interaliate desfasurate intre 1943 si 1945. La Paris in 1919-1920 chiar s-a incercat ierarhizarea statelor (cu interese nelimitate – adica marile puteri, limitate – celelalte state suverane) ceea ce insemna in fapt o ‘legalizare’ a primatului marilor puteri in sistemul international.

Diferentele dintre congrese au fost datorate contextului istoric diferit. In conditiile multiplicarii actorilor scenei internationale – inclusiv al numarului marilor puteri, al globalizarii sistemului si al revolutiei industriale, trebuia sa existe o diferenta intre Versailles si Congresul de la Viena din 1815. Aceasta diferenta statea in principiul ales pentru ordonarea sistemului. Ascensiunea in sistem a SUA si URSS avea sa-si puna amprenta asupra ordonarii lumii post-1945, diferita de incercarea din 1918-1920.

Diferentele intre congresele mentionate au aparut in domeniile de organizare a sistemului international de state si al institutiilor create pentru asigurarea fiabilitatii lui.

In ceea ce priveste primul domeniu – al organizarii sistemice – este stiut ca in 1815 a fost utilizata constructia concertului de putere (marile puteri ca garanti ai stabilitatii internationale), in timp ce in 1919-1920 s-a recurs la edificarea securitatii colective. Deosebirea de organizare sistemica a fost determinata tocmai de principiul de ordonare asumat: ‘balanta de putere’ in 1815 si ‘autodeterminarea nationala’ in 1919-1920. Iar aceasta schimbare conceptuala era impusa de faptul ca sistemul international construit in 1815 intrase de la inceput sub ‘loviturile’ extrem de puternice ale curentului national.

Principiul autodeterminarii nationale legalizat in 1919-1920 a impus aparitia sistemului bipolar. Dupa cel de-al doilea razboi mondial s-a produs fenomenul decolonizarii, ceea ce a facut irelevante in sistem marile puteri coloniale – Anglia si Franta – si a propulsat altele in postura hegemonica : SUA si URSS. De altfel, aplicarea ‘autodeterminarii nationale’ a produs in 1990-1991 prabusirea URSS si a evidentiat imperativul unei noi reformulari sistemice. Dupa cel de-al doilea razboi mondial, sistemul international de state inceteaza sa mai fie europocentric, mai mult, decizia sistemica se transfera in afara batranului continent. Uniunea Sovietica, dar mai ales SUA, au devenit principalii actori ai sistemului numit bipolar.

Asadar, organizarea sistemica s-a efectuat prin prisma ‘balantei de putere’ la 1815, a ‘autodeterminarii nationale’ in 1919-1920 pentru a sfarsi in bipolarism dupa cel de-al doilea razboi mondial si intr-un multipolarism, cu un singur stat dominant, dupa prabusirea URSS.

Referitor la institutiile create pentru fiabilizarea sistemului se constata deosebiri marcante. In 1815 a fost edificat ‘concertul de putere’ facut sa functioneze prin intruniri periodice ale componentilor (marile puteri). Crearea Ligii Natiunilor in 1919-1920 era o expresie a mutatiei intervenite in organizarea sistemica in care multiplicarea statelor-natiune suverane impunea o responsabilitate comuna in desfasurarea fluenta a relatiilor internationale. Cele mai multe analize conchid ca defectiunile de functionare in perioada interbelica sunt raspunzatoare, in mare parte, pentru declansarea celui de al doilea razboi mondial. Iar remedierea carentelor observate s-a incercat a fi facuta in Carta noii organizatii create in 1945, ONU.

Doua observatii pentru Liga Natiunilor si ONU :

In pofida afirmarii egalitatii de responsabilitate a tuturor statelor membre, marile puteri au avut si au rolul principal (vezi, in cadrul ONU, calitatea de membru permanent a celor cinci mari puteri, o ‘oglinda’ a situatiei inregistrate in Liga Natiunilor in epoca interbelica).

Transferul de responsabilitate in sfera relatiilor internationale – tot mai accentuat – de la statul-natiune catre organismele supranationale. Iar o data cu acest fenomen este constatabila si o inmultire a acestor organisme supranationale, cu deosebire in cadrul sistemului bipolar: ‘miscarea nealiniatilor’; Uniunea Statelor Islamice; Uniunea Europeana; Organizatia Unitatii Africane, etc.

Ajungem la o chestiunea extrem de dezbatuta in ultima perioada a continuitatii statului-natiune ca unitate de baza a sistemului international. Ceea ce a fost o caracteristica a celor trei congrese dezbatute aici – utilizarea statului-natiune in ordonarea sistemica – este chestionat astazi, in efortul de a consacra o noua ordine mondiala.

Mediul international este un element determinant al formularii unei matrici de aparare nationala. El dezvolta constrangerile impuse intereselor nationale ale statului, contureaza amenintarile la adresa acestora si modeleaza variantele optime de raspuns, impune prioritati in politica generala a statului.

Voi exemplifica miscarea Romaniei in plan diplomatic si militar, oferind o analiza a celei mai dinamice perioade diplomatice din istoria relativ recenta a tarii noastre, 1878 -1918, de la razboiul de independenta la Marea Unire.

Anii ’70 ai secolului al XIX-lea sunt martorii unei adevarate revolutii in sistemul international de state. ?Concertul de putere?, stabilit la Congresul de la Viena (1815), inregistrase o schimbare fundamentala. Daca pana atunci aceasta formula reusise sa pastreze o anumita ordine si predictibilitate in sistem, aparitia unor noi actori importanti – in primul rand Germania unificata in jurul nucleului prusian, dar si a Italiei – avea sa-i imprime o alta dinamica.

Aparitia confruntarii intre marile puteri in anii ’70 ai secolului XIX se datoreaza, in principal, schimbarii accelerate a ierarhiei lor pe esicherul politicii mondiale.

Populatia totala, procentajul populatiei urbane, nivelul de industrializare pe cap de locuitor, productia de fier si otel (relevant pentru forta militara cu deosebire) – stabileste noi ierarhii de putere pe plan mondial.

Romania independenta avea urmatoarea vecinatate : Est – Imperiul rus; Nord si Vest – Imperiul Austro-Ungar; Sud-Vest – Serbia; Sud – Bulgaria; Sud-Est – Marea Neagra.

Tara noastra detinea segmente din axe de importanta europeana: arcul carpatic montan – bariera redutabila a oricarei invazii dinspre est spre vest; fluviul Dunarea – autostrada a comertului international, circulatia fiind sub supraveghere internationala (Comisia Dunarii); Marea Neagra – punct de competitie intre intre marile puteri europene : Rusia, pentru a o transforma intr-un lac interior, celelalte pentru a-i mentine libertatea internationala.

Romania se gasea pe directia principala si obligatorie a expansiunii ruse catre stramtori si pe directia instalarii acesteia in Peninsula Balcanica. Situarea geopolitica isi va pune amprenta decisiva asupra evolutiei politice a tarii, precum si asupra obiectivelor de aparare nationala. Intersele nationale ale Romaniei erau:

– Apararea independentei nationale, conditionata de marile puteri la Congresul de la Berlin;

– Mentinerea intergritatii nationale a tarii;

– Minimizarea consecintelor actiunilor marilor puteri asupra suveranitatii.

Deopotriva, Romania trebuie sa-si asume si alte interese vitale, luata fiind in calcul situatia natiunii si statalitatii proprii in acel moment istoric:

– Eliberarea teritoriilor nationale aflate sub dominatie straina – Transilvania, Bucovina, Basarabia (obiectiv maxim in conditiile internationale de atunci) si conservarea natiunii romane aflata in aceste teritorii (obiectiv minim: prevenirea deznationalizarii).

Traduse in termeni concreti aceste interese vitale insemnau:

– Apararea frontierelor celor mai amenintate;

– Apararea sistemelor de comunicatie vitale ale tarii;

– Dezvoltarea economica in masura sa minimizeze posibilitatile de atingere a independentei si suveranitatii nationale. Intai de toate, evitarea unui crah financiar care sa puna Romania la indemana puterilor straine ;

– Sprijinirea in forme multiple a natiunii romane aflate dincolo de frontiere: organizare si actiune.

Amenintarile corespundeau situarii geopolitice a tarii, orientarilor elitei politice si felului de promovare a aspiratiilor nationale:

Invazia, urmata de ocupatie si eventual de desfiintarea statului roman (anexarea) ori de reducerea lui teritoriala. Principala amenintare de invazie a Romaniei era profilata la Est, din partea Rusiei.

Invazia din nord si vest (Imperiul Habsburgic) era o alta grija, dar secundara: Romania nu era pe directia principala de expansiune a Austro-Ungariei catre Balcani si exista interesul unui stat ?tampon? intre Rusia si Bulgaria pentru a bloca accesul Rusiei la Stramtori.

Deznationalizarea partilor natiunii romane aflate in provinciile nationale ocupate se inscria ca o alta amenintare majora.

 

In chip de concluzii:

1. Data fiind locatia geopolitica a Romaniei si decalajul existent fata de marile puteri cu interes in spatiul est-european, conducerea politica de la Bucuresti a fost nevoita sa practice optiuni dureroase. In 1883, optiunea pentru alianta cu Puterile Centrale indeparta implinirea idealului reunificarii nationale la vest, dar era motivata fundamental de imperativul conservarii individualitatii politice a statului roman, puternic amenintat la Est. Ceea ce s-a intamplat in 1918, constituirea Romaniei Mari, realizarea reunificarii atat la vest, cat si la est, s-a datorat, in perspectiva geopolitica prabusirii imperiilor Habsburgic si Rusesc.

2. Alianta cu una din marile puteri marginase nu trebuia facuta pe baze bilaterale exclusive, ci trebuie adjudecata o garantie, indeobste la Vest, pentru a preveni intrarea in sfera de influenta (dominatie a aliatului). Absenta unei asemenea garantii impunea constrangeri de comportament in arena internationala si micsorarea libertatii de miscare pe plan intern.

3. O primejdie permanenta pentru Romania era practicarea pe seama ei de catre marile puteri continentale a politicii sferelor de influenta.
Utilizarea unei aliante asimetrice pentru descurajarea unei amenintari coplesitoare presupunea captarea unei garantii, dar deopotriva un proces national, consecvent de conservare a libertatii de miscare in plan international.

4. Adoptarea unei matrici de securitate nationala reclama neconditionat existenta unei coeziuni a spectrului politic intern pentru a evita scindarea tarii. In conditiile Romaniei sfarsitului secolului XIX a fost asigurata de esalonul ?varfurilor? partidelor politice (matricea de pace) sau prin adoptare intr-un organ suprem instituit ad-hoc (matricile de razboi).

5. Echipa politica purtatoare a unei anumite matrici isi identifica soarta politica – uneori chiar viata – cu succesul / insuccesul acesteia.

6. Necesitatea constructiei unui instrument militar adecvat, care:

– Trebuia, la limita inferioara, sa fie un suport stabil al pastrarii libertatii de miscare intr-o alianta asimetrica (asadar evitarea hegemoniei aliatului).

– La limita superioara sa asigure suportul material al proiectarii ofensive a intereselor nationale fundamentale (dar neaparat in cadrul limitat de logica aspiratiilor nationale si a contextului international).

7. Permeabilizarea opiniei publice nationale cu intregul continut al matricii de aparare nationala adoptata. Aceasta este un vector de seama in succesul / insuccesul matricii in cauza, mai ales in conditiile existentei unor mijloace perfectionate de modelare a opiniei publice.

Exista astazi o dubla imaginare a homeland-ului in istoriografia romana si productiile culturale romanesti privind spatiul romanesc in contextul european. O mare parte a gandirii istorice a conturat spatiul romanesc ca pe un auxiliar important al civilizatiei europene, in functie de necesitatile strategice sau culturale ale acesteia. Trebuie sa ne amintim, spre exemplu, motivul ZIDULUI sau al PORTII care functioneaza ca metafore geostrategice in descrierea rolului istoric sau chiar de viitor al spatiului romanesc. Elemente ca originea latina, religia crestina si solidaritatea cu planurile defensive ale Europei medievale, au fost in centrul unor asemenea evaluari.

Mai exista o viziune, cu profunde radacini in protocronismul care a facut cariera sub acoperirea ideologica a comunismului. Din aceasta perspectiva, spatiul romanesc este vazut ca o bucata din esenta lumii. La fel, efortul romanesc medieval defensiv este vazut ca un efort singular si nerecunoscut de o Europa care altfel nu si-ar fi putut ridica catedralele gotice. In aceasta viziune, timpul si spatiul sunt denaturate si dimensionate in utopii adesea cu conexiuni in politicul contemporan (servind ca unelte de persuasiune populiste).

Optiunile politice facute de tara noastra in ultimii ani, depasesc carentele derutei de locatie mai sus amintite, si consacra participarea deschisa a Romaniei la plamadirea Europei Noi.

Ceea ce spunea Henry Kissinger in 1994, pare astazi asumat si impartasit de intreaga societate romaneasca:

‘ Tarile din Europa centrala si de est au fost ocuapte de Armata Rosie, dar ele s-au identificat cultural si politic cu traditiile europene ocidentale. Pentru a deveni economic si politic viabile, ele au nevoie de Uniunea Europeana; iar pentru securitate ele privesc spre Aliata Atlantica. De fapt, calitatea de membru in una din institutii presupune calitatea de membru in cealalta. ‘

‘ Viitorul relatiilor atlantice nu rezida in relatiile est-vest, ci in rolul decisiv al estului european in ajutarea Americii de a face fata evolutiei previzibile a secolului XXI ‘. Subliniez, aceasta afirmatie a fost facuta in 1994.

Cand este vorba de un proces atat de complex si, adesea, contradictoriu ca cel al aderarii tarilor candidate la UE si NATO, un rol tot atat e mare precum indeplinirea criteriilor il joaca determinarea natiunilor candidate de a ‘ join the family ‘. Nu trebuie uitat ca Romania a fost capabila sa consacre un miliard de dolari pentru aparare in 2002, in conditiile in care salariul mediu este de 100 de dolari.

Romania a intrat in secolul XXI decisa sa imbratiseze valorile unei Europe care incearca sa se armonizeze politic, economic si social. Jean Monnet, unul dintre arhitectii Europei de astazi, spunea ca daca ar fi sa construiasca Europa din nou ar incepe cu elementele culturale si nu cu economia. Mesajul pe care Jean Monnet vrea sa-l transmita este de fapt optiunea pentru o Europa legata in profunzime, la un alt nivel decat acela tehnic, al practicilor si masurilor economice. Departe de a fi o constructie perfecta, Europa actuala reprezinta un cadru bine conturat ce poate fi aprofundat si intarit, potentat prin contributia fiecarui membru al familiei, confirmat sau aspirant.

Invitarea Romaniei pentru aderarea la Organizatia Tratatului Atlanticului de Nord si fixarea datei de 1 ianuarie 2007 pentru integrarea in Uniunea Europeana deschid o alta perspectiva a relatiilor externe ale Romaniei si aduc din nou spatiului romanesc in familia valorilor europene si euro-atlantice.

Diplomatia multilaterala, adesea considerata a fi un tip de suprastructura a diplomatiei bilaterale, ofera, in opinia noastra, Romaniei si intregii Europe Centrale si de Est de altfel oportunitatea inchiderii cercului dinamic european amintit mai sus in prelegere. Consideram diplomatia clasica si cea multilaterala sunt fetele aceleiasi monede, si ele nu se exclud. Interactiunea dintre cele doua creaza o noua forma de comportament politic.

In mileniul al treilea, departe de a fi restransa la dimensiunea militara, functia si traditia diplomatiei multilaterale cuprinde fiecare aspect interesant politic si nu numai, la nivel regional si global. Conceptul idealist al diplomatiei multilaterale este de data mai recenta, dar isi trage sevele din conceptul esoteric al Sfintei Aliante, care a fost stramutat prin intermediul Conferintelor de la Haga de la inceputul secolului XX, la cele paisprezece puncte ale lui Wodrow Wilson, pentru a deveni, in final, integrat organic in conceptele in schimbare ale Natiunilor Unite.

Acest concept merge insa mai departe, fara a exclude functionarea si miscarea diplomatiei, conducand, in unele dintre cele mai controversate aspecte ale sale, la institutii care ajuta la aprofundarea unor realitati care nu pot ramane nicidecum constrangeri tehnice formale. Fundamentul functionarii atat a noii cat si a clasicei diplomatii, este abilitatea de a intelege si a analiza culturile, societatile si institutiile prin care si in care statul in cauza cauta sa-si faca cunoscute valorile traditionale in sistem. Progamarea, zi cu zi, a politicilor unui stat, va fi facuta si aceia care nu s-au format in scolile diplomatice ale acestuia.

Initiativa de a crea misiunea mea, ca Reprezentant Special al Guvernului Romaniei, reprezinta o dovada a castigarii unei maturitati remarcabile, manifestata prin abandonarea solutiilor pripite, cu efect de mica intensitate si pe termen scurt, in favoarea unei viziuni politice care incearca sa anticipeze miscarile europene viitoare. Romania nu mai poate sa se comporte ca un simplu stat aspirant, ci trebuie sa-si asume initiative curajoase, in conditiile noului statut castigat la Praga si Copenhaga. Faptul ca forurile executive au demarat un proiect de tipul Biroului Reprezentantului Special al Guvernului reprezinta o certificare a faptului ca Romania participa efectiv la constructia Europei mileniului al III -lea. Biroul are toate coordonatele necesare pentru a participa la constructia Europei de maine: imaginatie, creativitate, responsabilitate, o atitudine bazata pe implicare personala, optimism, hotarare si perseverenta si in plus, simbolul numit ‘familie’, atat de important pe plan continental si transatlantic.

In ultimii cincizeci de ani, romanii, la fel ca toti est-europenii, au simtit mult mai puternic identitatea lor europeana decat vesticii, intrucat in unele momente ale istoriei, s-au agatat de ea pentru a supravietui si a lupta pentru libertate. Noile forte care se adauga constructiei europene inseamna un aport pe termen lung , in ciuda unor elemente imediate de redistribuire a bunastarii pe un spatiu mult mai extins. Europenii secolului XXI , care inteleg utilitatea proiectului continental, trebuie sa-si depaseasca frustrarile, si sa realizeze ca loialitatea lor se va indrepta, pe viitor, atat catre pamantul stramosilor lor si valorile nepretuite ale acestuia, cat si catre Noua Europa.

Romania a avut si are profilul unui tip de coeziune europeana, prin paradigma ei de confluenta geografica, confesionala, istorica, culturala si etnica. Astazi vorbim de atu-ul tarii noastre de a fi un factor de stabilitate in regiune. E adevarat. Romania e un partener in carne si oase in misiunile de mentinere a pacii. Dar tot secolul trecut Romania a fost un factor de stabilitate in regiune. Indiferent de criza prin care statul roman a trecut, el nu si-a parasit functia de stat de cultura la Dunarea de Jos si de element de stabilitate geopolitica.

Sunt locuri de pe pamant unde armele fac ravagii, alimentate de conflicte religioase. Vorbim astazi de ciocniri ale civilizatiilor si de crime atroce facute in numele credintei. Nu este nici continentul nostru, nici secolul nostru, prea original nici din acest punct de vedere.

 

Romania, asezata intre trei imperii, unul catolic-protestant (austro-ungar), altul musulman (otoman) si altul ortodox (Rusia), a rezistat si a armonizat geopolitica cu diplomatia. Mai mult, a incorporat pe teritoriul ei cultural si alte religii, si alte credinte, si alte traditii si a facut din ele un alt loc al confluentelor. Nu au fost toate momentele dulci si inocente, au existat o multime de evenimente crude, altele grave, altele inacceptabile, dar vocatia natiunii este cea europeana si a valorilor democratice occidentale.

Romania nu este numai o tara candidata; este un argument pentru un continent ce vrea ca maine sa traiasca unit, fara bariere de vreun fel.