11 iun. 2002

‘Luceafarul – The Legend of The Evening Star’
de Mihai Eminescu
la Fundatia Culturala Romana, 11 iunie 2002

Cand Regina Elisabeta a Romaniei – Carmen Sylva a venit la Bucuresti, in noiembrie 1869, nu stia, probabil, nici un cuvant in romaneste. In anul 1880, dupa numai zece ani, il traducea pe Eminescu in limbile de mare circulatie ale lumii. Este autoarea a peste cincizeci si trei de volume, dintre care multe au fost harazite talmacirii versurilor populare romanesti sau a marilor voci poetice ale neamului: Alecsandri si Eminescu. In 1874 ii moare singurul copil, Principesa Maria, care, inainte de a muri, la varsta de patru ani i-a spus Reginei Elisabeta: ‘Mama, as vrea sa calaresc o data pe o stea’. In 1876, la temelia constructiei Pelesului, in prezenta zidarilor, Carol I si Elisabeta au zidit o poezie semnata de Regina.

 

In 1878 Regina-poeta i-a tradus lui Eminescu ‘Melancolie’, primele versuri eminesciene traduse vreodata. Iata ce spune Regina insasi n jurnalul ei despre unica intalnire cu poetul national:

 

‘ Eminescu ne aparea nelinistit si ravasit, ca venit dintr-o alta lume; tenebros, el imi amintea de Manfred si de Faust, de chipurile palide si ravasite ale marilor romantici. Avea pe chip acel vag suras crispat si copilaresc ce se zareste pe portretul lui Shelley. Eminescu se amuza desirand fraze si sonoritati verbale. Mi-a sarutat grabit mana, privindu-ma cu o privire potolita, dar patrunzatoare, ce voia parca a-mi secatui spiritul, spre a ramane pentru el un subiect de curiozitate sau interes; ma compatimi ca nu cunosteam indeajuns Moldova lui natala. Privirile-i cautau departe, dincolo de ziduri’.

 

Regina il serveste chiar ea cu o ceasca de ceai, pe care poetul o primeste ‘cu stangacie, insa cu blandete’. ‘A baut ceaiul cu sete. Trasaturile fetei tradau oboseala unei tinereti traite fara bucurie. Degetele-i erau lungi si inghetate, gura foarte expresiva, cu buze fine, ii traducea toate emotiile.’

 

‘Mi-am dat foarte bine seama ca din tot ce i-am oferit in timpul vizitei, ceasca de ceai pe care i-am servit-o eu insami a fost singurul lucru care i-a facut placere, ceva ce semana cu sentimentul unui zeu servit de-o muritoare.’

 

‘In toata viata mea, el a ramas pentru mine imaginea Poetului insusi, nici a celui blestemat, nici a celui inspirat, ci a poetului aruncat dezorientat pe pamant, nemaistiind cum sa regaseasca aici comorile pe care le poseda. Avea vocea ragusita, dar duioasa, ca a turturelelor spre toamna. Cand i-am laudat versurile, a inaltat din umeri: ‘Versurile se desprind de noi ca frunzele moarte de copaci’, a suspinat el, readus pentru o clipa la realitate. Regina unei tari s-a inaltat, spre cinstea ei, pana la regele poeziei romanesti’.

 

Am spus recent ca stalpii natiunii sunt Armata, Biserica si Academia Romana. Cred cu fermitate acest lucru. Carmen Sylva a fost distinsa in 1888 cu premiul Academiei Franceze si a devenit, in 1890, membra de onoare a Academiei Romane.

 

In martie 1898 il cunoaste pe tanarul muzician George Enescu pe care il numeste ‘copilul meu de suflet’ si care merge la Sinaia, in fiecare vara, pana in 1914. Saloanele de la Peles au ascultat de multe ori piese muzicale interpretate de duetul Regina Elisabeta – la pian si George Enescu – la vioara.

 

Poemul ‘Luceafarul’, expresia absoluta a creativitatii romanesti, ‘suma lirica de mari voevozi’ – cum numea Tutea pe autorul lui, a fost scris in 1882; ‘Poema Romana’ de George Enescu a fost compusa in 1897. Durata celor doua creatii pe disc este aproape identica, poema fiind cu treizeci de secunde mai lunga decat poemul. Pe langa aceasta surprinzatoare potrivire temporala, exista o uluitoare asortare pe care va las sa o descoperiti fiecare. Cred ca alaturarea, pentru prima oara, a Poemului Romanesc cu Poema Romana e un privilegiu pentru care vreau sa multumesc Fundatiei Culturale Romane, British Council si Electrecord.

 

Privind in urma, unul din punctele de intalnire ale celor doua capodopere este Regina Elisabeta a Romaniei. Memoriei ei as vrea sa dedic acest compact-disc. La aproape o suta treizeci de ani de cand il primea cu o ceasca de ceai, intr-o seara friguroasa bucuresteana, la Palatul Regal, pe Eminescu, la o suta patru ani de cand il primea la Palat, pentru prima oara, pe Enescu, la o suta douazeci de ani de ani de cand ‘Luceafarul’ a venit pe lume si la o suta cinci ani de cand a fost compusa ‘Poema Romana’, ne reunim aici, toti cei prezenti, pentru a constata ca nici unul din cei despre care vorbim nu a disparut din identitatea nationala. Asadar, Academia e tot atat de durabila ca si Biserica, si ca si Armata.

 

Dar, daca privim si inainte, vedem ca nu e intamplator faptul ca discul a aparut astazi, in anul 2002. Daca ar fi sa vorbim despre vocatia europeana a Romaniei, nu ne-ar ajunge cateva zile. Am dat continentului doua secole de vasta si profunda cultura, corifei in domeniile primordiale ale stiintei, artei si diplomatiei, am dat secolului trecut o Constitutie ce a fost model pentru marile democratii si marile puteri, am aparat latinitatea in partea aceasta de continent si am fost un factor de stabilitate. Azi vorbim de integrarea in structurile europene si euroatlantice, constructii politice care incearca sa unifice batranul continent, brazdat de tot felul de linii geografice, politice, culturale, de ideologii, vanitati, crime, fantezii si, uneori, de nebunie.

 

Sensul prezent si viitor al creatiei discului ‘Luceafarul’ lui Eminescu in limba engleza, cu ‘Poema Romana’ a lui George Enescu, este dimensiunea noastra europeana. Limba lui Shakespeare pluteste pe apele celei mai pure muzici taranesti romanesti, cu o gratie pe care nu am crezut-o niciodata posibila. Cine are vreo banuiala ca NATO sau Uniunea Europeana ar putea sa ne stirbeasca din autenticitate sau traditii, din identitatea noastra ortodoxa si latina de la margine de Bizant, sa asculte vorbele lui Will imbracate in sunete de rapsodie romaneasca, sub privirile Reginei Elisabeta care se uita din istorie, asezata pe o stea.